Archive for July, 2010

James Last – Biscaya

Posted in Litoral, viata on 28 July 2010 by florinpanait

Dimineata devreme, devreme la Costinesti? Noaptea tarziu pe faleza?

De ce nu se mai face asa muzica? Sau poate e doar nostalgia de final de  curs… Sau poate e din cauza comentariului mamei…

Advertisements

Expozitie foto de final de curs

Posted in Fotografii, viata on 27 July 2010 by florinpanait

Cursul foto inceput la jumatatea lunii martie s-a terminat; acum va invitam sa ne apreciati/criticati lucrarile si sa vedem ce-am invatat.
Fotografiile noastre vor fi expuse la Dalles in saptamana 31 iulie – 7 august.

Le multumim inca o data Domnilor Profesori Dinu Lazar si Fracisc Vaida, fara de care n-am fi reusit!

Cu bicicleta pe Transalpina

Posted in alb-negru, bicicleta, excursie, Fotografii, munte on 26 July 2010 by florinpanait

Subaru a renuntat la usile fara rame, Porsche face masini diesel, iar Transalpina se asfalteaza. De ce e asa extraordinar? Pentru ca acest drum (67C) era considerat un Mecca al motociclistilor enduristi, pentru ca e cel mai inalt din tara (2145 de metrii in Pasul Urdele), pentru ca e deschis doar un sfert din an sau pentru ca n-a interesat pe nimeni, nici macar pe Ceausescu.

Dar iata ca dupa mai bine de 60 de ani de la ultima presupusa amenajare a lui, conducatorii nostri bravi au decis ca e momentul sa il readuca la viata. Prin asfaltare. Apropo, ati citit pe undeva ceva oficial despre asta? A explicat vreo autoritare in ce consta proiectul, care e scopul, cat costa sau care e motivatia economica a lucrarii? Nu zic ca nu e in regula ca fac asta (o simt, dar nu am nici un motiv s-o spun), am o problema doar cu lipsa de comunicare, care, combinata cu unele cazuri de coruptie demascate (varful iceberg-ului), cu banii care dispar din bugetul de stat si cu penuria de realizari, duce la sentimentul omniprezent ca ceva nu e in regula cu nici un astfel de „proiect”. Nu cred ca e normal si n-as vrea sa simt asta, mi-as dori sa ma bucur atunci cand se face ceva, sa nu imi mai fac griji pentru inutilitatea impozitelor pe care le platesc si poate chiar sa fiu mandru ca traiesc in Romania…

Revenind la realitate, vroiam, de fapt, sa scriu despre plimbarea noastra cu bicicletele pe 67C, care s-a desfasurat sambata, cu plecare din Ranca si intoarcere tot acolo. Am urcat la Urdele, am coborat spre Obarsia Lotrului si la un moment dat am facut dreapta pe Drumul Regelui, care merge pe curba de nivel a Muntelui Mirului pana la Voineasa. Dupa un timp stabilit de comun acord (adica pana n-am mai putut) am luat o pauza, am mancat de pranz si ne-am intors. Am facut putin peste 60 de km, timp de aproximativ 7 ore cu multe opriri, am urcat si coborat cateva varfuri (daca pot sa le spun asa) si, desi am inceput traseul pe asfalt, cred ca am mers mai multi kilometrii pe drum forestier.

Prima urcare a fost dura inca de la inceput. Destul de abrupta si foarte solicitanta, daca nu era asfalt nu stiu cum am fi depasit momentul. Sa pedalezi la deal e interesant, cand vorbim de cateva sute de metrii, pentru ca stii ca urmeaza o coborare. Dar s-o tii asa kilometrii intregi, care vezi ca nu se mai termina e… si mai interesant. Cum ar fi fost pe forestierul pe care il stiam? Nu zic ca imposibil, numai ca o mare parte din energie s-ar fi dus pe ocolirea pietrelor, mentinerea echilibrului si redresarea din alunecari. O bila alba pentru proiectul de asfaltare.

La Urdele am facut prima pauza, am mancat ceva, ne-am resimtit si am plecat mai departe. A urmat o coborare intensa, in timpul careia ni s-au dezvelit peisaje naucitoare, cu multa verdeata, luminate cald printre norii grosi. Adrenalina generate de coborare era placuta, dar am oprit sa fac si 2-3 fotografii, ca prea era frumos peisajul. Am ajuns repede la capatul asfaltului, dar coborarea pe forestier e deosebit de acaparanta, asa ca n-am simtit cum au mai trecut cativa km. Am mai urcat ceva culmi domoale si am ajuns la intersectia unde urma sa facem dreapta.

Acolo am avut parte de o intalnire neasteptata cu un soi de delegatie, fiind prezenti prefectul de Valcea, arhitectul Transalpinei si o echipa de la o televiziune locala. Se pare ca faceau un reportaj despre transformarea zonei si de la ei am aflat ca urmeaza amenajarea unui complex turistic grandios, cu patru partii de schi lungi de un km, hoteluri si parcari, telegondola pana la lac (nu am inteles care lac) si multe, multe altele. In total 33 de milioane de euro urmeaza a fi investiti. De-aia se afalteaza… Ne-au intrebat de sanatate, nenea arhitectul ne-a indrumat pe unde sa mergem – ii multumim pe aceasta cale – si apoi ne-am vazut de drum.

Am continuat plimbarea pe Drumul Regelui, pe curba de nivel, cu gandul ca “ce-a fost mai greu a trecut”, numai ca nici muschii nostri nu mai erau in forma de la inceput, iar drumul nu era chiar ca-n palma. Cu greu reuseam sa prind ceva viteza intre doua delusoare, cand mai aparea o balta sau niste bolovani, care ma readuceau la cei 10 km/h si iar schimbam foi si pinioane si iar pedalam mai repede decat facea, si tot asa. Mai stateam putin, mai luam o gura de apa, ne mai puneam problema cu limitele      , pana cand am hotarat ca urcam dealul ala si gata! Si l-am urcat, am facut pauza de masa, ne-am odihnit putin si am inceput drumul de intoarcere. Pana la intrarea pe Transalpina a fost domol, adica aceleasi urcusuri si coborasuri enervante atunci, greu de amintit acum, oricum nimic daramator de greu. La interesectie am avut nevoie de noi incurajari (sub forma de gel energizant) pentru ca urmau doua mari, dar mari!!!, provocari.

Cele doua coborari vijelioase de dimineata urmau a fi parcurse acum in sens invers. Misto, nu? Mai batea si vantul, bineinteles ca din fata, in timp ce nori negrii ne amenintau cu o mare ploaie. Eu am luat mesajul in serios si mi-am invelit rucsacul, dupa ce am pus camera in el, asa ca nema imagini din faza asta. Nu cred ca facusem „push bike” – adica impins la bicla – pana acum, dar iata ca niciodata nu e prea tarziu! Am ajuns sus pana la urma, mai usor decat m-am asteptat, mai satisfacut decat ma gandeam si cu ceva rezerve de energie. Multumesc Decathlon pentru batoanele si gelul energizante! Multumesc mult de tot!

Sus am mai facut o fotografie de grup, parca arata altfel decat cea de la plecare, nu? Asta e efectul muntelui – apropie oamenii intre ei! S-a simtit pe drum, s-a simtit la greu, s-a simtit in seara de sambata la un pahar de vin si se vede si in imagini. Daca la inceput eram fiecare cu bicla lui, unu’ mai aranja ceva, altu’ vorbea la telefon, la final eram un grup de prieteni cu o pasiune comuna.

Cam asta a fost.

Multumesc Mirela pentru G11!  Foarte misto aparatul, sper ca au iesit bine si imaginile (link catre galerie).

Lectie de viata la curs de fotografie

Posted in alb-negru, Fotografii, lectie, viata on 21 July 2010 by florinpanait

Nu stiu daca v-am zis sau v-ati prins, dar fac un curs de fotografie la Dalles. Se apropie de final, mai sunt vreo doua saptamani. Apropo, o sa fie si o expozitie cu fotografiile noastre, in foaierul Salii Dales, vernisajul pe 31 Iulie la ora 17:00. Nu numai ca sunteti bineveniti, dar ar fi pacat s-o ratati pentru ca o sa cunoasteti niste oameni foarte interesanti, foarte deschisi si care fac fotografii extraordinare.

Cum ziceam, se termina cursul si, in vederea examenului, trebuie sa pregatim un portofoliu de 20 de imagini pe care sa le printam, sa formam un portofoliu si sa il sustinem. In principiu fiecare se descurca cum poate, dar Dl. Profesor Lazar a facut niste eforturi (pe langa multe altele) si ne-a pus la dispozitie o imprimanta foto profesionala Epson cu consumabile platite de ei, noi doar sa luam hartie si sa… venim sa printam.

Insa, cum toti suntem foarte ocupati si nu aveam timp deloc, eu am lasat pe ultima zi (azi) toata treaba, bazandu-ma pe faptul ca aveam „o pila” undeva la calitate profesinala. Zis si facut, am vorbit cu oamenii, am convenit sa rezolvam azi pana in pranz, aveam imaginile pregatite si am plecat spre ei. Inainte de a pleca m-au anuntat ca nu au hartie, ciudat pentru e vorba de un demo center. Dar mi-au zis ca e foarte simplu, sa iau eu de la Diverta. Numai ca la acolo nu aveau. M-am dus tocmai pana la F64 si am luat doua topuri Canon. Am ajuns la ei… Canon nu e bun, sunt tampiti aia de la F64, pe imprimantele noastre nu merge. A, imaginile nu sunt jpg??!! Si nu sunt deja asezate in pagina??? Adica nu doar infigem sticku-n imprimanta si dam „print””??!! ….. S-au apucat pana la urma sa imi instaleze o imprimanta la un calculator. Am constatat ca era un biet multifunctional, nicidecum o imprimanta profesionala cum credeam eu ca o sa am la dispozitie la un democenter. Ma rog, hai ca poate totusi iese ceva, am zis. Numai ca nu au reusit sa instaleze driver-ul. Nu au reusit, aveau CD, au click-uit pe acolo, au dat restart, dar n-a vrut domne si pace! Mai era si problema cu hartia, am incercat sa gasesc de-aia acceptata, dar ei nu stiau de unde pot sa iau (??!!), iar unde am cautat n-am gasit pe stoc (in vreo 4-5 locuri, n-am cautat in toate). Acum rad, dar am pierdut vreo 3-4 ore pana sa accept acest esec.

De mentionat ca F64 mi-a primit inapoi topurile Canon, cerandu-si scuze pentru eroare creata. Mai pe seara am aflat ca de fapt erau ok pe tipul ala de imprimanta…

In drum spre serviciu, dandu-mi seama ca profesionalism mai greu gasesc la romanica, m-am gandit cu panica la cum sa gasesc o solutie sa printez imaginile alea, chiar si pe bani numai sa iasa cum trebuie!!! Eram dispus sa si platesc (tineti minte ca am avut la dispozitie saptamani la rand o imprimanta gratis + un om cu experienta imensa, care sa ne asiste!). Asa am decis sa imi schimb programul, sa renunt la niste lucruri si sa fac un efort sa ajung la Dalles mai devreme sa imprim imaginile calumea, adica sub atenta supraveghere a D-lui Profesor Lazar.

Si ma gandeam asa, in timp ce ieseau paginile alea, ce noroc avem… Pai cum ar fi fost sa nu avem imprimanta? Cum ar fi fost ca singura optiune sa fi fost un centru de tiparire (nu se stie care!), unde sa nu primesti nici un sfat, nici o corectura, ba sa te mai trezesti si cu imaginile cropuite?! Ce ar fi iesit judecand experienta mea de azi? Cum ar fi fost sa ne rugam noi de Domnii Profesori sa ne dea un sfat, o idee, o indrumare? Sau cum ar fi fost sa platim consumabilele alea?

Ideea/Lectia e ca omul nu apreciaza ce primeste gratis, nu este in stare sa valorifice ceva ii este pur si simplu pus la dispozitie, nu intelege chiar daca i-o expune cineva de zeci de ori in scris sau pe vorbe. Nu poate pur si simplu sa aprecieze. Abia cand pierde acel ceva, isi da seama ce a avut. O fi chestie de caracter, poate de superficialitate sau indolenta, poate tine de educatie, nu stiu. Cert e ca povestea cu galbenu’ aruncat in foc ar trebui sa devina subiect la BAC, poate se alege ceva, ca limba romana tot nu se prinde…

Domnu’ Lazar, nu stiati asta cu gratuitatile? Dar este esential domne’! 🙂

La mare, la soare

Posted in alb-negru, bicicleta, excursie, Fotografii, Litoral on 18 July 2010 by florinpanait

Iesi din 23 August si te indrepti in viteza spre Vama. De regula se intampla vinerea, de regula ai intarziat, prietenii sunt deja acolo, te asteapta Shoni in capot si mori de foame! Si ai chef de ajuns si de-o bere si muzica pe plaja si… te grabesti! Rau, de regula.

Ei uite ca weekendul asta am dat de exceptia care confirma regula si am zis ca daca tot nu ma grabesc, sa imi indeplinesc o mai veche dorinta – aceea de a revedea locurile in care mergeam la mare in copilarie. Mai exact un anume hotel, in care imi amintesc ca am stat cu aproape douazeci de ani in urma.

Eu eram a saptea, treceam a opta, ea intrase deja la liceu, la Economic, mai exact. Eu eram din Bailesti, ea era bucuresteanca. Si o mai chema si Anita, ca pe solista de la 2 Unlimited! Cine eram eu sa refuz o asemenea aventura?! Sau sa comentez ceva la numarul sensibil prea mare de kg-forta cu care isi apasa buzele de ale mele, de nu mai puteam sa respir! Ziua jucam betmington in piateta din fata hotelului, care il lega de restaurante si de celalalte hoteluri; mai ajungea fluturasul pe vreun acoperis, dar descoperisem un loc pe unde puteam sa ma catar sa il recuperez. Dupa-amiaza dadeam ture cu liftul pana la 10 si-napoi si, normal, ca ne pupam cu pasiune cum vazusem noi in filme! Seara stateam pe malul lacului din spatele hotelului, ne ascundeam de aia mici pana ne strigau parintii… Am fost suparat rau cand s-a terminat sejurul, stiam ca nu o voi mai vedea niciodata si stiam ca nimeni nu ar fi putut sa inteleaga ce se intampla in sufletul meu. Asa ca m-am ascuns cu suferinta mea cu tot in spatele unor ochelari de soare ai maica-mii. Probabil ca aratam caraghios, dar durerea era prea mare…  Matuse-mea Adina m-a luat la misto, ca cica pan’ la Constanta imi trece, dar ce stia ea… Pana la urma am acceptat realitatea cruda si m-am urcat in masina consolandu-ma cu faptul ca aveam nu doar adresa completa, dar si numarul ei de telefon.  I-am promis in gand ca nu se va termina asa si am plecat. Partea mai putin romantica si mai aproape de realitate este ca pana la Constanta chiar mi-a trecut suferinta, mai ales ca ochelarii aia ma enervau cumplit. Cand am ajuns la Bailesti am sunat-o. Am facut rost de 3 lei, m-am dus la Posta (noi nu aveam telefon acasa), am dat explicatiile de rigoare doamnei centraliste si am obtinut permisiunea de a vorbi cu … bunica-sa, ca ea nu era acasa. Mi se pare ca i-am scris si o scrisoare sau cel putin am inceput, dar aici s-a terminat totul intre noi. Ori nu i-am trimis-o ori nu mi-a raspuns, cert este ca asta a fost tot.

Eheee, ce vremuri… Cu ce intensitate traiam tot ce descopeream… Am ramas cu ceva amintiri…

Asa, si cum conduceam eu plictisit spre Vama, am ajuns la indicatoarele spre statiunile cu nume de planete – Olimp, Neptun, Jupiter, Venus, etc . Nu mai stiam nici unde era, nici cum se numea, nici macar cum arata hotelul respectiv, asa ca am intrat in prima statiune sperand ca amintirile imi vor activa simtul orientarii. M-am invartit printre daramaturile care inca mai compun Olimp, m-am uitat in stanga si-n dreapta, am popsit cateva minute in dreptul unui hotel, dar nu gaseam lacul, ceva nu era in regula. Asa ca am sunat-o pe mama, care m-a luminat – era vorba de Venus si hotelul avea nume de pasare, parca Cocor. In cateva minute am fost acolo, dar mi s-a taiat elanul in primele secunde.

Practic locul este parasit, cand zic locul ma refer la ansamblul format de cele trei mari hoteluri – Cocorul, Vulturul si Pajura. Betoane care nu mai au sens, balarii crescute de peste tot, muste bazaind in jurul corcoduselor de pe jos, geamuri sparte si schelait de pisici abandonati. Daca intrii mai in amanunte poate dai si peste un motat aducator de noroc. Dar nu mai daca calci in el, iertata sa-mi fie cacofonia. La Vulturul se mai sta, de fapt l-am auzit pe un nene tipand la telefon ca nu mai sunt camere libere, cu 60 de lei camera dubla, dar restaurantele din jur? Ca sunt vreo trei unul langa altul. Nu stiu cine a proiectat statiunea, dar locul e extraordinar. Se vede ca a fost facuta cu responsabilitate si fara improvizatii, are multa verdeata, spatiile disponibile sunt largi, aleile sunt racoaroase, hotelurile de multe etaje se intrepatrund cu vile si bungalouri cu aspect modern (parasite si ele, normal), locuri de parcare sunt peste tot, restaurante si terase (ati ghicit, parasite), am vazut chiar si o fosta discoteca si fosta agentie CFR (de unde imi amintesc ca sunam acasa si trimiteam vederi).

Stiti cate camere libere erau in Vama vineri seara? Nici una!!! Nu mai era nici o camera libera, iar Cezarica cerea 200 de lei pe o rulota mirosind a buda si plina de muste moarte pe tavan. Loc de parcare? La alegere: pe camp, pe vreo bordura sau pe marginea soselei.

Stiti cati oameni erau joi in Venus? Nici unul!!! Sambata am dat o tura cu bicla din Vama pana in Venus si-napoi impreuna cu Dragos si am aflat de la un vanzator de fructe ca inainte cu vreo doua zile era singur cuc acolo, zicea ca se uita cate o ora in stanga si cate una in dreapta si nu trecea nimeni. Nimeni…

Daca te uiti pe harta litoralului observi ca de la 23 August la Mangalia e o bucata buna de plaja care probabil e utilizata la 10% din capacitate. in timp ce Mamaia, Costinesti si Vama sunt la 120%. De ce zac neingrijite si nefolosite restul statiunilor? De ce ne batem joc de o infrastructura pe care o avem deja – si care, repet, e bine proiectata – pe ce dracu vrem sa ne bazam „brandul de tara” in afara de  videoclipurile cu Hagi si Nadia Comaneci? Ajungem iar la forma fara fond? Ne batem joc de noi…

Dar lucrurile nu vor ramane asa pentru ca autoritatile se preocupa! Chiar la intrarea in Venus, Ministerul Dezvoltarii se apropie de finalizarea unui centru de turism balnear si de agrement pentru care a obtinut 4.5 mil de euro  de la UE! Viitorul suna bine!

In continuare cateva imagini, restul galeriei aici.

Drumetie in Fagaras

Posted in Uncategorized on 13 July 2010 by florinpanait

Weekend-ul 9-11 iulie a avut o importanta contributie la inclinarea balantei in favoarea sanatatii versus stres.

Practic viata (cel putin a mea) e compusa din 70% stat in fund (in masina, la birou, acasa, la masa, la bere, etc) si 30% altceva. Ca asa e proportia “corecta” a fiecarei saptamani: 5 zile de munca, doua de odihna. Asa “s-a decis” – cinci zile muncim si celelalte doua… treaba noastra ce facem. Ce facem cu acei 30% de “altceva”? Aici fiecare isi tuneaza viata dupa cum (se) simte. Unii prefera sa leneveasca pe canapea sau sa zaca la mare pe sezlong, sa se imbibe cu alcool si mii de wati de zgomot in cluburi sau sa contemple vitrinele mall-urilor… Altii aleg sa munceasca la proiecte personale (cel mai des intalnite fiind casele pe pamant) sau pentru jobul corporatist in vederea cladirii carierei…

Mai sunt si unii – parca prea putini – care isi urmeaza un hobby (si nu ma refer la cumparaturi) si aleg sa calatoreasca sau sa faca diverse tipuri de miscare – sa inoate, sa mearga cu bicicleta, sa urce un munte, etc. Nu e simplu, sunt multe solicitari, provocari si tentatii; oboseala e mare, stresul iti taie pofta de viata, trebuie sa acumulezi ca sa tii pasul pe scara sociala, eheee… nu mai e ca acu’ 30 de ani (din ce-am auzit)…

Dar cum e mai bine sa faci? AI nevoie de miscare? Iti face bine? Doctorul asa zice, dar ce stie el… ? Si oricum nu ai timp. Plus ca nu e usor, ca sa nu mai zic de cool sau de ce ai putea sa faci in timpul asta… Dar treaba asta cu echilibrul e pe bune? Are corpul nevoie si de miscare? Sau scopul vietii e altul? Ai putea sa te simti mai bine cu tine daca ai fi “miscat”? Ai fi mai productiv in celelalte cinci zile? Ai zambi mai mult si ai fi mai relaxat? Poate nici n-ai mai fi stresat … Si daca n-ai incercat sa urci pana la epuizare si dincolo de ea, de unde stii ca nu ti-ar placea?

O multime de intrebari fara noima …

Ma rog, revenind la chestii concrete, am plecat vineri pe la 4 din Bucuresti, pe la 7 eram la baraj la Vidraru. Am asamblat bicicleta (era in portbagaj), am facut 2-3 poze si intre timp au ajuns si ceilalti doi prieteni cu care am inceput urcarea catre Balea. Catre Balea ca sens, nu ca destinatie.  Dupa vreo 35 de km si 2 ore si ceva de pedalat ne apropiam de Piscul Negru. Diferenta de nivel nu a fost incredibila – cateva sute metrii – dar am zis ca ne iese sufletu’. Linistea, aerul, foamea de pe drum, satisfactia de la final si pofta de mancare… chestii pamantesti, dar ce chef de ras aveam la masa si ce bine am dormit dup-aia! Si ce destins m-am trezit…!

M-am trezit la 5 si ceva si am plecat in cautarea unor cadre,  pe care insa nu le-am gasit; iar la 6 cand si restul grupului era in picioare am pornit cu totii cu masinile spre Balea (eram cazati la cabana Capra). De la Balea am inceput urcarea spre Negoiu prin Saua Paltinului, Saua Doamnei, Vf. Laitel si Lacul Caltun. Au fost momente interesante, cand am zis ca nu mai pot, cand simteam ca am ajuns la capatul puterilor si ca de punctul asta imi este imposibil sa trec. Dar dupa cateva minute si uneori cateva poze, continuam linisitit. De principiu fiecare urcare era urmata de o coborare. Bine pentru efort, dar nu la fel de bine pentru moral. Insa se mai miscau niste nori, mai iesea o raza de soare, mai faceam o poza. La Lacul Caltun am facut o pauza ceva mai lunga, am mancat ceva si am facut un ceai la refugiu. Batea un vant rece si taios care mai dezvelea incredibilele peisaje dinspre sud, dar le acoperea repede cu nori, asa ca trebuia sa fii pe faza. Tot acolo doua cupluri din patru au decis sa se intoarca la Balea, ne-a trecut si noua prin minte, recunosc, dar am continuat. Am ajuns repede la strunga Dracului traversand doua-trei limbi de zapada. Strunga asta e o urcare aproape verticala, cu lanturi printre stanci, dar macar nu batea vantul. Era insa ultimul obstacol – si poate cel mai interesant – pana la cei 2535 de metrii ai Varfului Negoiu. Ce mi s-a parut misto a fost faptul ca ne foloseam si mainile la urcare asa ca a parut ceva mai usor. Si nici nu a durat excesiv de mult. In varf am stat putin, am mai facut 2-3 poze “de grup”, am mancat ceva (am primit un gel energizant, de 1000 de kcal J) si am inceput coborarea prin Strunga Doamnei. Nu se vedea nimic din varf, erau nori de jur imprejur, dar satisfactia venea de la placuta cu altitudinea. Am zis ca incepem coborarea, dar de fapt nu a fost decat o continuare in acelasi ritm – coboram o creasta, urcam alta, iar coboram, iar urcam. Nu stiu de ceilalti, dar mie imi cam tremurau picioarele, imi mai pierdeam echilibrul, ma dureau degetele, dar parca nu ma simteam obosit, desi transpiratia rece de pe spate imi amintea de asta…  Mai faceam o pauza, mai beam o gura de apa, iar incepea o urcare… Si asa s-a facut ceasu‘ 5 si noi tot urcam si coboram… Pe la 7 si ceva am ajuns la capatul dinspre sud al tunelului, spre Salvamont. Eram mai mult sau mai putin obositi (dar veseli!), iar eu mai aveam de parcurs si cei 800 de metrii de tunel intunecat si plin de ecouri ca sa aduc masina din parcare. In masina parca eram in alta lume, toti ne minunam de cum e sa stai jos, pe moale si de faptul ca … TERMINASEM!

Aproximativ 12 ore, cam 1500 de metrii urcati si coborati, un sandvis dimineata, multe dulciuri, apa de izvor, vant si soare, vreo cateva sute de cadre, o zi plina.

Invataminte? Da! Cred ca cea mai importanta este informarea inainte de plecare – poate daca stiam ca traseul e asa lung luam ceva mai serios de mancare (in afara de ciocolata si biscutii). Plus ca stiam la ce sa ma astept. Din pdv echipament a fost ok, am avut tricou de schimb, palarie de soare si briceag. Manusile ar fi fost misto pe lanturile Dracului, dar nu sunt obligatorii. Din pdv poze sunt mai multe de spus. Braketingul e interesant, dar nu face minuni. L-am folosit excesiv si nu mi-a iesit cum am sperat. Trebuie studiat mai mult. M-am ferit sa prind oameni in poze. Gresit, ei dau volum si sens imaginii.  Din nou compozitia necesita mult studiu – nu cred ca e poza pe care sa nu o fi cropuit cat de cat… Trepiedul l-am folosit atat de putin ca aproape nu a meritat sa il car; bine ca nu e greu. Se cere un 24-105L si un 70-200 cu IS. Fara IS e mai delicat. Vremea a fost extraordinara, fara ploaie, fara soare arzator si cu ceva nori, care au dat dramatism imaginilor. Altfel caram degeaba rucsacul ala … Cred ca ar fi misto un bridge, o sa investighez.

Duminica: trezirea la 5 si ceva cu scopul declarat de a trage cateva cadre mirifice cu dealurile dinspre Curtea de Arges, asa ca am plecat inspre acolo. Am prins un rasarit misto la Vidraru, cu curcubeu, dar din cauza ca nu am stiut suficient de bine locurile, nu au iesit nimic genial. Plus ca m-am trezit prea tarziu si cand am ajuns in vale era deja prea multa lumina. Plus ca m-am lasat dus de valul curbelor, am condus prea repede (putin peste 70 km/h viteza medie de la Capra la Vidraru) si n-am oprit cand in mijlocul drumului am dat de niste ulii cu soareci in gheare (de vreo 4-5 ori). Senzatia de dimineata si traseul liber au fost interesante, dar lipsa pregatirii/documentarii asupra locurilor a dus la lipsa imaginilor. Insa tot am facut cel putin o fotografie interesanta! Tot duminica pe la 11 am plecat spre casa, am zis sa mergem pe Brasov sa mai variem putin. Interesant, dar am ajuns acasa la 9, tot prin Pitesti pana la urma. Am pierdut o gramada de timp, dar n-a fost chiar naspa. In Brasov am mancat o pizza oribila, dar am (re)vazut Strada Sforii – una dintre cele mai inguste strazi din europa. Apoi, pe la Bran am constatat ca nu mai aveam benzina de ajuns la Pitesti si am schimbat strategia – am mers cu max 2000 rpm. Dar tot am depasit pe dealuri (nu neaparat accelerand, de ex de cateva ori am depasit din inertie, cu masinape liber), tot am mers cu minim 60 km/h, am schimbat mai des si astfel am obtinut un consum de 5.2 l/100km. Foarte tare! Nu stiu cat a fost viteza medie, dar cred cred ca undeva intre 50 si 60 km/h, ceea ce dat fiind traseul deluros, sinuos si satos, e destul de bine. Spre comparatie, dimineata pe Transfagarasan, media de 70 km/h a venit cu un consum de 16 l/100km…

In final, a fost un weekend grozav, plin si relaxant, cu oameni de calitate si prieteni de nadejde, cu miscare vindecatoare a durerilor de spate si satisfactii multiple. Plus ca a castigat si Spania!

Epuizarea de pe traseu, depasirea limitelor, oboseala si durerea fiecarui pas… toate astea se transforma brusc in satisfactie resimtita in orele si zilele ulterioare. Daca adaug si emotia fotografierii peisajelor, dramatismul razelor de soare iesind din nori, mirosul de stana, sunetul talangilor si latratul cainilor… rezulta dorinta de reintoarcere pe munte. Nu stiu daca e logic sau daca are sens, dar asa se intampla. Nu stiu daca poate fi inteles sau acceptat, dar cu siguranta se poate experimenta!

Asadar, astept cu nerabdare urmatoarele weekend-uri!

Am pus mai jos cateva imagini, iar restul galeriei il gasiti aici.