Archive for August, 2010

Calare pe melc

Posted in excursie, viata on 30 August 2010 by florinpanait

Daca ieri scriam despre o plimbare ampla pe jos, azi va prezint un prieten care face o calatorie cu motorul prin Europa. E mult mai avansat, a plecat pe la jumatatea lunii iulie prin Ucraina, Rusia, Norvegia, Finlanda, iar acum e in Germania (cred).

Blogul lui este extrem de interesant si expresiv, informatiile abunda, povestea curge captivant, merita sa cititi de la inceput (eu am citit azi toate posturile cap-coada)  si pana va incheia calatoria. Nu vreau sa stric nimic din farmecul grozav al povestii lui, va prezint doar cateva citate:

[in vama cu Moldova] […] am aflat astfel ca Romania e plina de diplomati, daca doar intr-o ora au trecut cinci. Da, la noi e o diplomatie generalizata […]

[…] La ucrainieni, in vama. Masini putine [….] intr-o romana cristalina: “Aveti ceva pentru noi?”. is din Romania si stiu cand mi se cere o spaga. Ma duc la motor, iau 10 parai, ii strecor in causul palmei, ii dau si primesc (ne)obisnuita urare de “Drum bun!”, tot in romana.

[…] Odessa e frumos, acolo unde e frumos, si urat in rest. Magazine multe, bulevarde spatioase […] Dar nu despre oras vreau sa vorbesc, ci despre femei. Femeile sunt cum era aurul descris plastic in “Ardealul”: prin praful drumurilor […]

[…] Langa mine, se opreste un motociclist […] Imi arata cu mana o casa […] Ma duc cu el […] masa e plina […] vede vanataia de pe mine, se intoarce cu iod […] Da, exista un Dumnezeu al calaretului singuratic. Daca betivii il au pe-al lor, si eu il am pe-al meu.

[o localnica] imi spune ca Moscova s-a schimbat, s-a modernizat si si-a pierdut stralucirea de alta data. Daca vreau sa vad Rusia profunda, sa ma duc intr-o localitate la 100 de kilometri de Moscova, unde voi vedea “Rusia Antica” [….]

[…] In Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Caldura in casa, gatitul, apa calda. O casa are nevoie doar de apa rece, curent electric si o fosa septica. Curentul electric e foarte ieftin aici si aflu ca au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor in curent electric. Totul foarte ecologic si “verde”. Desi Norvegia are tone de gaz, nu-l vad folosit pe nicaieri […]

Si apropo de peste, norvegienii au boala pe nemti. In afara de faptul ca au casapit totul in urma lor cand s-au retras din Norvegia pe vremea aluia slab ca Stan si cu mustata de Bran, vin o gramada de turisti in rulote asezonate cu lazi frigorifice, pescuiesc ca spartii, le umplu si pleaca inapoi in tara, unde… vand pestele si scot o gramada de bani, fara a da un eurocent statului norvegian. Ia te uita ce face neamtul pe care noi il tot laudam prin tara! Fura si el ca tot omul, de unde se vede ca hotia n-are tara! Sa nu mai aud expresia “neamtul e neamt”, mult mai corect e “neamtul e si el roman”.

Sursa: blogul lui Orlando

Advertisements

Traieste-ti visul!

Posted in excursie, viata on 29 August 2010 by florinpanait

 

Asa se numeste initiativa lui Ciprian Irimies, care impreuna cu alti sapte prieteni, vor strabate un foarte interesant traseu de 1200 km, mergand pe jos 45 de zile. Adica vor face ceva extraordinar de natural si de simplu (dar in acelasi timp complex), se vor plimba, vor cunoaste locurile si oamenii asa cum ar trebui sa facem cu totii – la picior, incet si in tihna – pentru a intelege ceva din ele.

Viteza este cuvantul care ne caracterizeaza firile si timpurile.  Automobilele sunt tot mai rapide, stirile de dimineata sunt vechi, programele ne sunt incarcate la 150%,  nu mai citim ca dureaza mai mult decat un film, trebuie (sau vrem?) sa facem cat mai multe in cat mai putin timp, sa mancam repede,  sa dormim putin, sa bifam toate POI-urile dintr-o destinatie turistica. Impresiile de calatorie se reduc la “am fost si acolo si acolo, am vazut si aia si aia, am facut 3000 de poze (!!), etc…”. Practic succesul unui concediu e direct proportional cu numarul de obiective vazute. Vazute, nu vizitate sau intelese.

Despre ce e vorba? Care e istoria acelei biserici, castel, parc, cladire sau ce-o fi? Cine a facut-o? Cand? De ce asa si nu altfel? De ce acolo si nu altundeva? Cum sunt oamenii? Cum au fost? Ce-au facut ei? Ce obisnuiesc si ce nu? Detalii…

Si asa ajungem sa preaslavim strassele cu magazine, autobandul, desertul sau parcurile de distractie. Prin comparatie, Romania o plasam la coada listei, ca noi n-avem d-alea de mai sus, n-avem ce arata si cu ce ne mandri, ce sa mai, suntem vai de capul nostru. Nu e superficialitate ca suna urat, numai ca de fapt nu intelegem nimic…

Ii felicit si ii invidiez pe tinerii din Timisoara. Cum era vorba aia? Banatu-i fruncea! O sa urmaresc cu atentie jurnalul lor de calatorie, convins fiind ca voi incropi o lista lunga de destinatii, pentru multi dintre noi exotice…

Excursie cu familia

Posted in castele, chei, excursie, Fotografii, munte, pesteri, Retezat, viata on 27 August 2010 by florinpanait

Contextul a fost organizarea unei iesiri cu parintii (ambele seturi), mai radem, mai glumim, mai socializam, ca familia e celula societatii si noi mitocondriile ei. Destinatia aleasa ca obiectiv (aveam unde sa stam gratis) a fost Campu lui Neag, o localitate de la poalele Retezatului.

Am ajuns vineri pana in pranz, ne-am acomodat cu locul, ne-am odihnit o leaca, am facut unii o tabla altii un traseu de o ora ca atat am avut chef (Lore ?!) si seara am servit aproape cel mai bun gratar din viata mea (cel mai si cel mai bun a fost in Maramures, de revelion).

Sambata program lejer: trezirea pe la 8-9, mic dejun cu ochiuri si omleta afara in curte, apoi o usoara plimbare cu masina spre Castelul Corvinilor. Locul e interesant, se renoveaza spre a deveni obiectiv turistic la standarde europene (sper), insa calea e lunga si anevoioasa. Pretul biletului e decent, reversul medaliei este ca in fiecare incapere vizitabila (cred ca sunt doar 6-7 in total) s-a plantat un prilej de cheltuit bani, parca e mall nu castel. De la cantareti care nu cer nimic (dar au in fata o cutie cu bancnote), la magazine cu suveniruri exagerat de scumpe, spre boutique-uri cu obiecte turistice (30 de lei o harta a zonei!!) si pana la mici supermarketuri cu chinezarii, turcisme si alte cele fara nici o legatura cu castelul. Inteleg ca obiectivul turistic „trebuie sa produca”, dar chiar asa?

Ma rog, pana la urma tot e bine ca nu e rau. Regimurile politice anterioare au fost atat de preocupate de valoarea istorica a Corvinilor incat au trantit o exploatare miniera cativa metri mai incolo.Ma mir ca nu trecea vreo banda transportoare de minereu chiar pe deasupra castelului, sau poate trecea cine stie…

Dupa vreo doua ore si cateva imagini am plecat spre Deva sa vedem si Cetatea, daca tot eram in zona. Numai ca era inchisa fiind in curs de renovare. Am servit o ciorba de varza cu afumatura ca la Deva (vedeti concluzia postului) si am plecat inapoi spre casa.  Si fiindca nu era suficient de tarziu, am zis sa mai incropim un traseu spre cascadele de pe Cheile Vaii Mari. Se ajunge din sosea, dupa Campu lui Neag, urmand indicatorul spre Cabana Buta, la prima bifurcatie (dupa aprox 1 km) se alege dreapta (e o masa de lemn, iar drumul spre cabana merge in stanga), iar la a doua bifurcatie unde drumul e deja poteca (dupa vreo 700m) se alege stanga.

Traseul nu e marcat, merge pe partea stanga a cheilor si sunt in total 5 cascade, din ce in ce mai spectaculoase. S-o fi vazut pe mama cum se catara pe bolovani, cu poseta pe umar si incaltata in niste expadrile potrivite pentru orice, numai pentru traseul asta nu. Tare! Nu am mers mare lucru, a fost o plimbare sanatoasa si care ne-a facut pofta de mancare. Peisaje extraordinare la imbinarea dintre stanca si padure, cuibare de apa, stropi si muschi alunecos, iar pe fundal, zgomotul oscilant al caderilor de apa. Frumos!

Duminica dimineata am plecat tot pe la 9, dupa omleta si curatenie si ne-am oprit la Pestera Muierilor. Mi-a placut calmul ghidului, coerenta explicatiilor presarate cu poante si puterea vocii. Nu mi-a placut modul de vizitare al romanilor (cred ca ar trebuie sa se faca niste cursuri si pentru asta) si lipsa de informare cu privire la drumul de intoarcere de la iesirea din pestera (noroc ca stiam ce ma asteapta). Pe de alta parte, Pestera Muierilor este un alt loc deosebit, cei peste 900 de metri de traseu turistic pozitionand-o pe locul nr 1 in clasamentul celor mai lungi pesteri de la noi din tara.

La intoarcere am mancat la Trei Stejari, un … restaurant cred ca e… la capatul de vest al Horezului. Nu recomand nimanui.

In concluzie, imi amintesc de o discutie cu niste prieteni, cand eu sustineam frumusetile tarii, diversitatea naturii si minunatia locurilor, iar ei imi aminteau de servicii, sosele, responsabilitate. Adica de lipsa lor. Adevarul e ca ce e natural in tara e deosebit de frumos, insa cand intrii in contact cu latura economica a turismului… mai bine nu intrii.

Pentru cine se documenteaza in vederea gasirii de obiective naturale, vreau sa evidentiez un site extraordinar, cu informatii atat de multe ca nu imi vine sa cred ca sunt gratuite, cu o revista comprehensiva si, culmea gratuita, si care zice asa:

Muntii si relieful Romaniei sunt cu mult mai spectaculoase si incarcate de inedit decat invatam/aflam la scoala, facultate sau din 99% dintre sursele tiparite si internet. Ne straduim sa va aratam locuri extraordinare si informatie la zi despre ele.

Adresa: www.romania-natura.ro

Circuitul apei in natura

Posted in Uncategorized on 17 August 2010 by florinpanait

S-au sesizat prietenii ca am scris niste randuri pe blog si au intrebat de unde provine talentul. Ei bine, de la tata!

In continuare, o povestioara scrisa chiar de Dansul acum ceva vreme si care a castigat Premiul Special la un concurs organizat de TVR. Tare, nu?

Circuitul apei in natura

Marti, pe la pranz, picatura de apa astepta, dintr-o clipa in alta, sa intre in Circuit. Era, mai presus de toate, coplesita de emotie, dar, de fapt, era “indopata” pana la refuz de un amestec de mandrie, nerabdare, curiozitate si teama.

Mandrie – pentru ca avea o compozitie ireprosabila; numai o exigenta pana la cusurgie putea gasi, in cine stie ce molecula a ei, vreo impuritate. Teama – si totusi, mai ales teama, deoarece in panza freatica se inmulteau zvonurile despre grozaviile ucigatoare, din ce in ce mai multe, de afara, ba chiar se organizaze, deja, un izolator pentru picaturile revenite intr-un hal fara de hal, cu abia cativa atomi de oxigen, coplesite de lanturi intregi de molecule otravitoare – unele chiar radioactive – si care povesteau lucruri infricosatoare, de neimaginat.

Dar iata ca momentul a sosit! Si-a impus, si a reusit, sa intre in Izvor cu optimism si curaj, hotarata sa infrunte orice situatie pentru a-si indeplini menirea.

Primele momente i-au pastrat aceste sentimente – ba chiar le-au intarit, prin contactul extrem de placut cu atmosfera bogata in oxigen si mai parfumata decat cea din panza. Tocmai o cuprinsese o dulce stare de euforie cand s-a trezit foarte aproape de o Pata de Ulei, ivita din senin; era ulei vegetal, ce-i drept, dar si-a impus sa fie mai atenta – caci visul ei secret era sa-si pastreze cat mai intacta puritatea si sa potoleasca setea unui Om. Pe nesimtite s-a facut seara, apoi noapte. Ajunsese, deja, in rau. Pentru putina vreme s-a ridicat la suprafata sa priveasca Luna si Stelele, dar s-a grabit sa se intoarca, prudenta, la fundul apei – unde stia ca noaptea e mai in siguranta.

Siguranta?! Sa fi trecut putin de miezul noptii cand un val de Apa Reziduala –  extrem de infestata, a transformat-o instantaneu intr-o picatura de Otrava, spulberandu-i visele. Speranta i-a revenit dimineata tarziu, cand a reusit sa razbata la mal si sa se aseze pe o piatra. Stie ca prin evaporare se elimina majoritatea moleculelor otravitoare, dar riscul major al acestei soutii era pericolul foarte mare al dispersarii moleculelor ei initiale. O sa fie insa atenta, si o sa reuseasca.

In exact 24 de ore de la intrare in Circuit, cand se straduia din rasputeri sa nu piarda prea multi vapori pana va ajunge suficient de sus pentru Condensare, a avut un alt soc, reusind in ultima clipa sa scape de valul fierbinte si roscat de Gaze Otravitoare, emanate de un cos pantecos care abia se mai zarea jos, pe pamant. A doua noapte in Circuit a fost mai linistita; se afla, aproape intacta, si mai curata decat sperase, intr-un Nimbostratus, cam la 900 de metri de pamant. Era insa trista caci pierduse Sarea, si numai o minune o mai putea retransforma in Apa Potabila. Dar, la urma urmei, n-ar putea sa se lase asimilata de un fruct – o Portocala, de exemplu, sau un Strugure? Sau orice Planta Comestibila, numai sa fie una din acele Picaturi Alese, care hranesc Omul, cea mai minunata fiinta de pe Pamant.

Dimineata, razele calde ale soarelui au grabit declansarea Ploii. Si, pana la urma, a avut noroc! A ajuns teafara la radacina unui splendid Capsun: cu sapte fructe dolofane si parguite, si s-a lasat, cu un sentiment de multumire senina, absorbita de Planta. Existenta ei lua un sfarsit, totusi frumos!

… din fericire pentru ea, Picatura de apa nu avea sa mai afle ca, din cauza distrugerii micului palc de padure de campie din apropiere, un vant prafos si uscat avea sa bantuie o zi mai tarziu, ore in sir, depreciind o mare parte din cultura.

Splendidul capsun cu sapte fructe dolofane si parguite s-a uscat printre primii, in intregime.

Dan Panait, 25.05.1995

O zi ca oricare alta

Posted in excursie, munte on 15 August 2010 by florinpanait


Atata doar ca n-am urcat pe munte. Nu ca nu ne-am fi documentat si planificat, nici ca nu ne-am fi trezit la 4, nici ca n-am fi ajuns la 7 in Bucegi, ci din motive obiective. Asta cu motivele obiective nu am inteles-o prea bine, dar se foloseste si lumea nu mai intreaba ce si cum. De exemplu, daca Lore nu s-ar fi simtit bine si astfel am fi renuntat la urcare, s-ar fi chemat motiv obiectiv, nu?

Ma rog, aveam un plan interesant pentru astazi si candva (in curand) o sa-l facem. Trebuia sa mergem pe Jepii Mici pana la Caraiman, apoi la Omu, apoi la Babele si inapoi in Busteni. Il facem noi, daca nu dintr-o bucata, atunci pe etape.

Revenind, pe la 8 fara ceva eram in Busteni fara putinta de a urca pe munte si fara plan de backup. Si daca tot eram acolo si gandul de a ne intoarce in Bucuresti nu ne prea incanta, am zis sa stoarcem totusi ceva din ziua asta. Si aici intervine Domnul Danila care a pus cap la cap un site de toata frumusetea cu imagini si harta cu obiective, despre Patrimoniul Unesco de pe teritorului Romaniei. Bravo Domnule, foarte interesant, util si folositor! Printre altele, pe acest site sunt prezentate in imagini si Bisericile Fortificate din jurul Brasovului.

patrimoniuromanesc.ro

In timpul micului dejun (care apropo, nu e usor de servit in Brasov mai devreme de ora 11) am studiat mai in amanunt traseele si distantele si, prima pe lista, a iesit cea de la Prejmer, celelalte fiind descurajator de departe. Am ajuns acolo pe la 10 si ceva, exteriorul Bisericii arata impresionant, interiorul nu l-am vazut pentru ca nu se viziteaza duminica. Nu am vrut sa mai riscam cu urmatoarele, mai ales ca se facuse foarte foarte cald, asa ca ne-am indreptat spre Vulcanii Noroiosi, via Intorsura Buzaului. Peisaje interesante am intalnit la Sita Buzaului, unde ne-am promis ca vom reveni la ore mai potrivite si pentru mai mult decat in trecere. Apoi copilotul Lore a remarcat pe harta din dotare un nou obiectiv – Muzeul Chihlimbarului de la Colti. Ne-am abatut si pe acolo, nu usor pentru ca am parcurs vreo 5-6 km pe un drum asfaltat acum o suta de ani, pe care l-am felicitat cu tot neamul lui, nu atat eu, cat suspensiile masinii. Doamna de la muzeu ne-a primit frumos si gratis (de Sf Maria intrarea este libera), ne-a explicat cum e cu micile pietre pretioase si ne-a indrumat spre o serie de biserici sapate in piatra, prima fiind la Alunis, adica peste inca 5-6 km de asfalt local, iar urmatoarele mai incolo, dar numai pe jos si cu ghid. Cred ca sunt interesante, dar raman pentru cand o sa venim la Sita Buzaului. La muzeu fotografierea interiorului nu e gratis, nici macar de Sfanta Marie. Lore imi zice sa mentionez ca aveau de vanzare bijuterii din chihlimbar pur fara adaosuri sintetice.

Urmatoarea oprire: Tabara de Sculptura de la Magura. Oprire e mult spus pentru ca ne-am pomenit intre o mie de gratare si cateva mii de enoriasi mancatori de seminte, iar cele aproape 40 de grade de afara mirosind a carbuni si sunand a manele  ne-au determinat sa admiram partea vizibila a sculpturilor doar din interiorul masinii si sa ne continuam drumul spre Vulcanii Noroiosi.

Am ajuns dupa vreo 30 de minute, indrumati de indicatoare, ca, daca ne luam dupa iGo, faceam peste 2 ore (stia el o “scurtatura”prin Buzau). Fenomenul mai este intalnit in Europa, dar doar in Romania este vizibil si iarasi imi declar incapacitatea de a intelege de ce nu se exploateaza mai mult (adica trasee cu ghid platit, vederi, magneti, suveniruri, etc, etc, etc). Exista un proiect, Muddyland, dar mai mult cu gura (adica pe net), caci in realitate nu e mare lucru. Adica nimic.

Recitind ce am scris imi dau seama ca totusi am facut cate ceva azi, dar mai ales ca avem o tara extraordinara cu sute si mii de locuri poate mai interesante decat multe city-breakuri scumpe, iar cautand linkurile de mai sus am mai descoperit alte cateva posibile destinatii. Punctele de informare turistica din Brasov m-au convins prin prezenta (unul era parasit) si incompetenta (cel de la Gara) sa includ si notebook-ul in bagajul de vacanta, asa ca plan de backup.

Lunea si miercurea

Posted in sport, viata on 4 August 2010 by florinpanait

de la 7 la 9 seara, timp de vreo 4-5 luni am fost ocupat cu cursul de fotografie, care saptamana trecuta s-a terminat, asa ca m-am vazut in situatia de nu sti ce sa fac cu cele doua seri libere.

Starea asta n-a tinut prea mult, caci am acceptat imediat o propunere a sotiei si azi a fost a doua sedinta dintr-o serie de opt, ce ne vor ocupa timpul o luna de zile. Este vorba despre o sesiune de initiere in escalada. Adica mergem intr-un loc special amenajat intr-o fosta fabrica si ne cataram pe un perete vertical pana la vreo 10 metri (cine poate).

Amenajat adica pavat cu saltele si tapat cu un placaj special “ornat” cu prize de diferite forme, marimi si culori. Placajul este de asemenea nu doar vertical, ci in partea superioara are si portiuni inclinate spre interior sub diferite unghiuri. Apoi sala mai cuprinde cateva sectoare pentru exersat diferite tehnici de escaladre, corzi de asigurare, carabiniere, hamuri, receptie, vestiare, dusuri, etc.

Trainerul este un tip foarte interesant, care ne-a citit si s-a asigurat ca am inteles foaia pe care noi o semnasem deja (fara s-o citim, binenteles), ne-a explicat ce se intampla in sala si ce urma sa facem si ne-a pomenit pentru prima data despre descalzire, o activitate obligatorie dupa efort fizic pentru a diminua cantitatea de masa musculara distrusa (daca am inteles eu bine).

Care e treaba cu escalada? Pai in primul rand presupune un efort fizic, care e bun (nu mai reiau motivele), in al doilea rand e foarte interesanta (de exemplu alergarea sau trasul de fiare mi se par suficent de plictisitoare cat sa nu le fac), dar mai ales presupune depasirea unor bariere psihice si nu fizice. Mobilitatea este de asemenea foarte importanta, iar rezistenta si calmul au rol deosebit de relevant. In plus se poate practica (intr-o etapa ulterioara) la munte, ceea ce este din nou pe gustul nostru.

La prima catarare m-am dus vreo 4-5 metri pana sa inceapa sa imi tremure mainile, sa simt ca nu mai pot, ca alunec, ca o sa cad si sa imi dau seama ca sunt intr-o situatie… complicata. A fost parca similar cu sentimentul de la prima sesiune de scuba-diving, dar parca mai dureros. La a doua nu m-am mai simtit la fel, dar nici n-am ajuns mai sus. Dupa prima zi am vrut sa renunt. Mi se parea ca n-am cum sa fac asta, ca nu voi putea sa urc pana sus, ca nu sunt suficient de bine pregatit, etc. PLus ca ma cam dureau antebratele. Dar nu puteam sa generez eu aceasta decizie (sunt si eu barbat in casa, nu?) si cum Lore n-a zis nimic, ne-am mai dus o data. Azi am urcat pana sus. Nu singur, ci incurajat de instructor. La fel, imi venea sa renunt, depasisem punctul de ieri deci eram in grafic, iar scopul exercitiului nu era sa urc pana sus. Numai ca omul mi-a zis ca pot, sa respir, sa stau putin, si apoi sa continui. Cam in asta consta.

Sedinta de azi s-a terminat mult mai repede decat prima desi a tinut tot doua ore, am inceput parca sa descoperim chestii noi despre noi, sa vorbim cu oamenii din sala sau sa constientizam cum e cu escaladarea. La sfarsit am aplaudat cu totii un coleg aparent nepregatit pentru sportul asta, dar care cu o vointa extraordinara a depasit primul obstacol important. Am ajuns acasa relaxat si cu un sentiment de satisfatie pe care am simtit nevoia sa-l expun aici. Evident vom contiua si probabil nu ne vom opri dupa prima luna.

Cu trenul la 7 Scari

Posted in excursie, Fotografii, munte on 3 August 2010 by florinpanait

N-am mai mers cu CFR-ul din facultate. Am mai incercat – exclusiv de dragul nostalgiei – dar tot timpul ne- a dat cu virgula, ba plecau trenurile la ore nepotrivite, ba dura calatoria prea mult, a fost prea complicat. Insa mie imi placea foarte mult sa merg cu trenul, am fost cu el aproape peste tot, acasa, la Bailesti, la Valcea la bunici, la Alba Iulia de 1 Decembrie, la Oradea cand era bunicu-meu la Baile Felix, la Herculane cand eram mic, noaptea la mare sau la munte cu carnea congelata din care incepuse sa picure. Am dormit in trenuri garate pana au plecat sau pana m-au trezit femeile de serviciu maturand cutii de bere . Am legat prietenii interesante in tren, cele mai multe s-au terminat odata cu calatoria, dar au fost unele care au tinut aproape o luna (!), am cunoscut tot felul de oameni, am prins rasaritul pe scara trenului si am facut bulgari de zapada adunata cu mana de pe podurile din Defileul Jiului. Odata am mers cu trenul 24 de ore, doar de dragul plimbarii. Ma intorceam de la niste prieteni de pe langa Onesti si in loc sa aleg varianta directa spre casa, am mers invers, spre Ajud (nod de cale ferata). Nu stiam exact (adica deloc) cum vreau sa ajung la Craiova, dar aveam cu mine Mersul Trenului (complicata carte; s-o mai face?).  Pana la urma am trecut prin Pascani,  Suceava , Cluj, Sibiu, Simeria,  Petrosani si am ajuns. Am schimbat vreo 5-6 trenuri si am vandut cadoul primit (era chiar de ziua mea, doar ca acum vreo sapte ani. Ziceti-mi La Multi Ani ca o sa fie poimaine iar), ca nu puteam sa ma intalnesc cu Nasu’ cu mana goala.

Revenind la ale noastre, saptamana trecuta am gasit in sfarsit un context favorabil CFR-ului, si anume tura de o zi in zona Brasovului. Planul era solid: plecam dis de dimineata din Bucuresti, ajungem la Timisul de Jos, facem traseul dus-intors, luam trenul inapoi si astfel evitam nervii si traficul de duminica seara pe DN1.

Gara de Nord cum o stiti, nu s-a schimbat mare lucru, doar ca parca acum e mai inghesuita. Insa mirosul e acelasi, mirosul ala care se simte in toate garile si care asupra mea are efectul dorului de duca. In facultate, asteptam cu nerabdare momentul cand trebuia sa ma duc la gara ca primeam pachet de acasa, si nu pt pachet, ci pt ca ajungeam la gara. Imi placea forfota, oamenii si trenurile care veneau si se duceau, ma plimbam pe peron si savuram mirosul. Cand traversam podul de la Basarab, iar simteam mirosul si daca trecea un tren ma opream sa ii ascult soapta  “te duc, te-aduc; te duc, te-aduc, te duc, te-aduc”…

Bilelete au costat putin mai mult decat zicea pe site-ul CFR, dar si TVA-ul a crescut. Nu am plecat la 5:30, ci la 5:45, n-am inteles de ce, dar pe vremea mea trenurile plecau la ora fixata, odata am si pierdut unul din cauza asta. Vagoanele in schimb arata cu totul si cu totul altfel! Cele doua banchete de vinilin pe care incapeau 8 persoane au fost inlocuite de 5 locuri individuale si intrepatrunse, ca sa nu te lovesti peste picioare cu cel de vis-a-vis . In acelasi vagon poti sa optezi si pentru locuri in spatii deschise, daca esti genul sociabil sau vrei sa agati vreo gagica. In compartiment nu se deschide geamul, dar ai aer conditionat, iar pe hol poti sa citesti pe panouri cu led numele trenului si numarul vagonului in care te gasesti (ajuta mult daca nu ai nimic pregatit pt Nasu’).

Trenul se misca repede pana spre Campina, dar dup-aia se linisteste, caci la linii se lucreaza de zor. Se lucreaza de vreo 160 de milioane de euro, scopul fiind reabilitarea tronsonului Campina – Predeal, adica vreo 50 de km (o fi scump ca e la deal, gara din Predeal fiind cea mai inalta din tara, la o altitudine de 1000 de metrii). Liniile noi sunt aproape drepte, dar sunt convins ca “burtile” le-au aparut exclusiv din cauza caldurii si vor disparea odata cu prima ninsoare. Daca nu, mai dam 160 de milioane, ce, ii dam de la noi? Ziceam de tren ca se linisteste dupa Campina, problema e ca nu-si mai revine si ajunge la Predeal la 8:35, adica dupa ce s-a dus si microbuzul nostru si inca unu’ca el. Aflam ca mai vine unu’ pe la 9 si ca biletul lui costa intre 5 si 8 lei. Noi suntem 4, iar un taximetrist ne propune sa ne duca la destinatie cu 35 ron. Facem repede un calcul si zicem DA cu totii.

La 9 fix incepem traseul, spre Cabana Piatra Mare, prin Canionul 7 Scari si citim pe placuta ca nu ne ia mai mult de 3 ore – 3 ore jumate. Ceea ce este rezonabil, excursia avand rol de initiere pentru niste prieteni care sunt la inceput de drum in ale muntelui.

Si cum ziceam, incepem usurel, prin padure, pe marginea unui paraias, pe la racoare, numai bine pentru incalzirea de dimineata. O tinem asa vreo ora si ajungem la Canion.

Acolo o alta placuta ne recomanda sa mergem pe langa, ca cica traseul prin canion nu ar fi practicabil. Prostii, de fapt era foarte practicabil, el reprezentand in realitate o succesiune de scari de metal pe care urci in total vreo cateva zeci de metrii. E interesant contextul, cu stanci verticale in stanga si in dreapta, cu cascade care fac un zgomot asurzitor (una te face fleasca pentru ca se revarsa pe langa scara), dar nu e asa spectaculos cum ma asteptam, dupa ce citisem pe net. E prea cizelat, prea controlat. Ar fi mers niste lanturi sau cabluri in loc de scari, sa simti ca te cateri, sa depui ceva efort. Plus ca altitudinea lui e sub 1000 de metrii, ceea ce e cald si bine, nu bate vantul ca pe Fagaras sa iti inghete mainile pe alea. Si nici nu dureaza mult. Urci o scara, faci o poza, te mai uiti o data in sus si s-a terminat.

Dupa canion, traseul urca constant pana la final. Pentru Fagaras nu m-am documentat, dar acum stiam totul dinainte! Mai putin apucaturile CFR-ului… Si daca traseul ne trateaza cu respect si nu ne ofera nici un prilej de ragaz, am zis sa ii raspund cu aceeasi moneda, adica sa parcurg cei 600 de metrii diferenta de nivel dintr-o bucata, fara pauze si fara opriri.

Asa ca dupa ce am servit brunch-ul vreo douazeci de minute, ca boierii corporatisti ce ne aflam, am pornit. La inceput vioi si relaxat, apoi  cu capul plecat, respirand tot mai repede, cu pulsul accelerat si cu vibratii in tample, iar in faza urmatoare, cu pulsul accelerat, dar stabil, cu respiratia asezata, plin de apa, dar mutand pas dupa pas fara oprire. Am depasit vreo 2-3 grupuri si mi-am facut si un prieten cu ochi albastrii. N-am vorbit noi prea multe, mi se mai impleticea printre picioare, ma depasea si apoi ma astepta. Daca observa ca nu mai vin se intorcea sa vada ce se intampla, se asigura ca totul e ok si o lua inainte.

Dupa aproape 60 de minute s-a luminat cerul si am ajuns la cabana. Se lucreaza si acolo, din ce am vazut, numai ca se observa si rezultate. Oamenii au TV, panouri solare, tarc cu inalta tensiune pentru magari (ii mai “deranjeaza” ursul), chiar si internet. Daca te-a lasat mobilul poti sa il incarci contra sumei de 5 lei, dar (inca) nu si daca ai Blackbery sau iPhone.

Dupa inca o juma’de ora au ajuns si restul, am servit pranzul sub forma de biscuiti Pepito cu ceai cu lamaie, ne-am jucat (unii) cu magarusii, am lenevit vreo ora, cat ni s-au mai zvantat tricourile si am plecat.

Ziceam s-o luam spre Predeal peste Piatra Mare prin Poiana Stanii Pietricica, dar n-au vrut copii ca erau franti de oboseala (au venit si in tenesi, ca la plimbare), asa ca am decis sa ne intoarcem pe Familiar si eventual prin Prapastia Ursilor, ceea ce am si facut.


Traseu de coborare agale prin padure, relaxat, linisit, numai o ploaie ne mai ameninta cand si cand (asta a fost al doilea motiv pt care am renuntat la cel de pe platou).  Am ajuns jos pe la 5 si am gasit o multime de picnicuri (dimineata nu era nimeni!), gratare fumegande, gagici la plaja, doamne in sandale si cu posete pe umar sau copii chicotind in leagane improvizate. Veselie si relas, pentru oamenii aia muntele e cum e pentru noi parcul. Am invatat la economie despre asta, dar nu mai stiu cum se numeste … Pacat de gunoaiele pe care le lasau in urma, caci nu le fac cinste. Am stins si un gratar parasit, nu imi explic ce-o fi fost in mintea lor sa-l lase asa ca doar era la o juma’de metru de apa.

L-am sunat pe nenea taximetristul, ca tot ne imprietenisem si la 5:30 eram pe terasa Dragului, devorand o bere. La 6:15 aveam trenul spre Bucuresti, deci nu am stat prea mult la discutii. Am bagat o ciorbita de pui, o cafea si berea de mai devreme si  am luat-o spre gara. Stiam deja de la inceput ca trenul are 20 de minute intarziere ca venea tocmai de la Sibiu(!),  intre timp s-a pus o ploaie de-si spalau taximetristii masinile la burlanul garii si pe la 6:45 am plecat din Predeal. De data asta trenul era accelerat, deci nu mai aveam 5 locuri in compartiment, ci 8, dar tot individuale. AC-ul era acolo, in plus aveam si niste luminite verzi ambientale, dar fereastra tot nu se deschidea de tot. Bun, n-a mai fost rapid ca “vitezomanul” de dimineata, dar era la vale, asa ca ma asteptam sa ajungem in Bucuresti cu o jumatate de ora mai devreme, sa spele rusinea. Si ma mai asteptam la ceva – sa vad cozi pe DN1. Da data asta Zana Maseluta a lucrat improtriva mea, nu era nici o coada de DN1, nici macar un ambuteiaj mic n-am vazut, iar trenul a oprit si la Breaza si la Breaza Nord si la Floresti Prahova,  daca intelegeti cum devine treaba. Trebuia sa ajunga la 9 si ceva in Bucuresti, a ajuns la 10 si ceva, adica cu vreo ora intarziere, reusind sa parcurga distanta Predeal – Bucuresti in peste 3.5 ore.

Care va sa zica ne-am trezit la 4, am inceput traseul la 9, l-am terminat cu chiu cu vai (dar asta e alta discutie) la 5 si la 10 am fost in Bucuresti. Biletele plus taxiul ne-au costat 260 + 70 = 330 de lei. Cu masina, facem maxim 2.5 ore la dus (era pustiu), deci am fi putut incepe la 7, am fi terminat la 3, am fi mancat o ora si – cu o ora marja de stat in trafic – am fi ajuns acasa la 7. Sunt 300 km dus-intors, la un consum de 8% (conform cu durata estimata) ar fi rezultat un cost de 250 lei. Adica am pierdut 4 ore si 80 de lei, adica am ales o solutie (CFR) cu in jur de 40% mai ineficienta decat alta (masina), ca am terminat ASE CSIE. Pai 40% e enorm in orice context economic! Bine dar senzatiile? Amintirile? Nostalgiile? De nepretuit, de-aia nici nu apar nici in indicatori. Una peste alta, a fost ok. Nu ne-a stricat nici un plan, n-am intarziat nicaieri, n-am pierdut mare lucru. Poate mai mergem cu CFR-ul, asa, in ciuda crizei!