Archive for September, 2010

Cautarea de atoli

Posted in chei, excursie, Fotografii, toamna, viata on 16 September 2010 by florinpanait

Dobrogea este un camp plat si nisipos, un ultim obstacol incins si obosior, care te tine departe de mare, de berea rece de pe plaja si de cluburile arhipline. Probabil e strabatut de milioane de oameni in fiecare vara, oameni care, probabil, il considera prea plictisitor pentru a se abate de la fasia de asfalt si care il ocolesc la fel cum ocolesc o carte prafuita fara coperti lucitoare si pe care nu este precizat nicaieri BEST SELLER… Daca insa, din intamplare, din curiozitate sau indiferent de motiv, deschizi cartea prafuita si neinsemnata, ai mari sanse sa intri intr-un mic univers, a carui vraja te cuprinde incet incet, odata cu afundarea in poveste, iar emotiile te incearca in fiecare clipa cand dai pagina descoperind arome care nu ti-ai fi imaginat ca se pot ascunde acolo, intre palidele coperti ingalbenite de timp…

Urcatul in Fagaras l-am asemuit cu lupta cu limitele, cu depasirea obstacolelor sau cu cucerirea unui obiectiv, asa cum viata ne ofera noi si noi incercari si este de fapt o lupta continua cu problemele, cu nevoile dar mai ales cu noi insine.  Insa tura de weekend-ul trecut as compara-o cu latura contemplativa, cu satisfactia care vine de data asta din savurarea lenesa a unui pahar de vin purtand o discutie interesanta in linistea serii, cu descoperirea treptata a minunatului in locuri in care o prima vedere dezvaluie un banal atat de arid, ca nici nu iti poti imagina altceva…

Evident, este vorba de o tura in Dobrogea si evident, am acoperit doar o mica parte, am mers incet si ne-am oprit de multe ori sa admiram atolii, sisturile verzi, copacii pitici cu fructe rosii sau speciile de pasari pe care le-am deosebit dupa creasta. Am intalnit pupeze, ulii, pescarusi, berze si lebede, dar si broaste testoase, iepuri de camp, popandai si desigur, multe soparle.

Asadar importanta turistica a Cheilor Dobrogei (si a intregii zone) consta nu doar in aspectul stancos care contrasteaza puternic cu restul peisajului, dar mai ales in abundenta nealterata a florei si faunei , in originea si vechimea tinutului, in intelegerea modului in care a evoluat si in bucatile de istorie pe care ni le prezinta. Plus oamenii – romani, greci, turci, tatari, diverse comunitati, obiceiuri, culturi, religii, ruine de cetati si asa mai departe. Poate nu intamplator primul oras atestat pe teritoriul Romaniei – Histria – se gaseste in Dobrogea…

Pentru ideea de a petrece un weekend acolo ii multumesc lui Ica Giurgiu pe care l-am intalnit prin intermediul site-ului romania-natura.  Ma documentam in legatura cu o iesire si din link in link am ajuns la acest site care m-a impresionat prin abundenta informatiilor si prin documentarea complexa a traseelor si a obiectivelor naturale. Dupa cateva mailuri am hotarat sa mergem impreuna intr-o tura, asadar ne-am vazut (prima data) sambata dimineata la 5:30 si am purces spre Cheile Dobrogei cu scopul declarat de a vedea si fotografia atolii de pe Valea Visterna.

Atolii sunt mase calcaroase de forma cilindrica, cu diametre variabile de la cativa metri pana la cateva zeci de metri, cu interiorul gol (intre timp s-a umplut cu pamant permitand aparitia vegetatiei) si care au aspect de turn daca sunt la suprafata sau amfiteatru daca sunt ingropati. In plimbarea noastra ne-am bucurat sa intalnim atoli de diverse forme, pe care i-am admirat si fotografiat. Partea fascinanta a lor este reprezentata de modul in care s-au format, adica prin depunerea de sedimente de corali mii de ani la rand, probabil pe vremea cand Dobrogea era fundul marii Thetis si pe Pamant singurul continent era  Pangaea.

Aspectul neted, fluid si moale, forma circulara, ordonata si simetrica a atolilor vor parca sa contrazica vorba “dimensiunea conteaza” si sa arate ca nu trebuie sa fii varf de peste 2000 de metrii ca sa te numeasca localnicii “munte” si nici nu e nevoie de chei abupte cu inaltimi ametitoare pentru a intensifica pulsul vizitatorului ajuns acolo de cele mai multe ori din intamplare.

In zona mai sunt si niste pesteri, destul de cunoscute (cel putin pe internet), evident nesemnalizate si neamenajete pe care nu le-am vizitat pentru ca nu am fost echipat corespunzator.  Ne-am intalnit insa cu o broaca testoasa de uscat, destul de uimita sa ne vada in varful dealului, luptandu-ne din greu cu flora uscata si lipicioasa pe soseste, care ne zgaria pe picioare cu indiferenta. Apropo, daca mergeti pe acolo, sa va luati pantaloni lungi, ajuta mult, sa stiti.

Urmatoarea oprire a fost la cetatea Histria, unde am vizitat muzeul, ne-am plimbat printre ruine si apoi am intins corturile si am innoptat chiar in incinta cetatii, cu acordul oficialitatilor si contra taxei de campare, bineinteles. Obiectivul turistic este deosebit de bine subevaluat, dupa cum remarca Ica. Nu este promovat, nu este semnalizat, iar sloganul natural “cel mai vechi oras atestat de pe actualul teritoriu al Romaniei” este valorificat fix cat sa acopere salariul paznicului, care taie si bilete si eventual mai face si pe ghidul. Nu mai spun ca nu exista nici o pensiune, nici un magazin si nici un restaurant in zona, de parca facem un scop in sine din a tine turistii departe de noi…

Am la serviciu colegi care justifica absenta de la clientul x prin faptul ca acel client nu cumpara nimic. Probabil ca si autoritatile noastre asteapta sa vina turistii intai, si apoi vor investi in locuri precum asta, adica in tot turismul romanesc. Partea buna a fost ca am am baut o bere linistiti la barul din curte (eram singurii doi clienti) dupa care am dormit profund si odihnitor “asigurati” de gardurile inalte si catelandrii locului. Drumul pana la cetate este de fapt o limba ingusta de pamant ce taie in doua o zona mlastinoasa cu trestii inalte printre care se ascund cel putin pasari, daca nu si alte vietuitoare interesante si protejate. Cheile Dobrogei reprezinta de fapt o rezervatie naturala cu suprafata de peste 200 de hectare.

Duminica am mai admirat si alte resturi de atoli, am trecut putin si pe la Cetatea Ulmetum si ajutati de vaile brazdade de chei in loess ne-am imaginat c-am fi scafandrii pe fundul marii acum 200 de milioane de ani.  Ne-am promis ca vom reveni la primavara cand toate campurile vor fi inflorite salbatic de frumos si vom petrece mai mult timp la vanatoare fotografica de culori, contraste si pasteluri.

Cum ziceam, a fost o altfel de tura, plina de surprize, de satisfactii si de multe detalii, cu locuri pe care le vom tine minte si in care vom vrea sa revenim. Domnul Ica este o enciclopedie ambulanta, un partener de nadejde, documentat si cu raspuns la orice intrebare, pasionat de natura si dornic sa descopere locuri noi sau sa le redescopere pe cele stiute deja. E rabdator si calm, nu se grabeste si nu se supara ca pui intrebari (de multe ori copilaresti), nici cand stai zece minute sa prinzi lumina dintre nori si nici cand nu ai chef sa intri intr-o pestera. Ii multumesc pe aceasta cale pentru companie, sfaturi si timpul de calitate petrecut impreuna cu el.

Advertisements

Downhill (neilustrat)

Posted in bicicleta, munte, sport, viata on 6 September 2010 by florinpanait

Miercuri parca era cand m-a intrebat Dragos daca vreau sa merg cu ei la Sinaia sa facem cateva coborari. Normal! am zis. (Precizez ca mai fusesem impreuna , cu telecabina pana la cota 2000 si de acole pe platou si forestiere, pe la Padina, inapoi in Sinaia). Am facut noi un fel de setup cu transportul bicicletei, cu intalnirea acolo (eu am plecat de vineri) si iata-ne sambata dimineata, la telegondola.

Acolo, agitatie marei, multi biciclisti, unii asteptand, altii coborand, altii bibilind ceva pe la utilaj. Insa toti aveau ceva in comun si diferit de mine. Aveu biciclete full suspension si casti full face. Ma rog, am mai vazut eu d-astia mi-am zis. Intre timp am aflat si cum se vor desfasura lucrurile – cu telegondola pana la cota 1400 si de acolo coboram pe niste trasee prin padure. Tipul cu care am urcat mi-a facut o scurta introducere despre cum se abordeaza coborarile, ca nu trebuie sa blochez franele, ca nu trebuie sa ma las in fata si in rest, cum simt. Apoi mi-a povestit cum a inceput el acum multi ani, cu o bicicleta fara suspensii deloc, apoi a trecut la alta si la alta si la alta si a mai cazut si a mai invatat si acum o are pe asta, o Supreme DH, dar bine, mie nu imi trebuie asa ceva, pot sa ma dau si cu altele, important e sa imi placa. Si oricum o sa mergem pe un traseu mai usor, caci si ceilalti sunt incepatori. In timp ce imi povestea, eu il studiam si asa am observat ca era “blindat” cu protectii la glezne, gambe, genunchi, picioare, coate, antebrate si incheieturi si, binenteles, cu casca full face. hmm…

Imi intrase un strop de frica in oase caci constientizam diferenta clara inte noi, atat din punct de vedere al bicicletelor (aeu m o Univega Alpina stock), dar si din cel al echipamentului (eram in pantaloni scurti si tricou, a si casca d-aia standard), insa m-am mai autoimbarbatat cu ideea ca la noi oricum e moda de a cheltui o gramada de bani pe echipament (fie biciclete, fie camere foto, fie masini puternice si asa mai departe) si doar o fractiune din buget pe imbunatatirea performantelor personale (ca se cere efort si asta nu se poate cumpara). Desigur, o sa fie o diferenta, dar eu o sa merg mai incet, o sa fiu mai atent si o sa vedem. Si asa am ajuns sus plin de indoieli, dar hotarat sa nu renunt.

Traseul a inceput destul de brusc, adica am intrat in padure parasind drumul forestier dupa cateva sute de metri. Acolo, o poteca ingusta serpuind printre copaci. Frig, nu ploua, dar era inorat, pamantul nu era alunecacios, dar era bine umezit. Am mers in spatele lui, parca mai prinsesem ceva curaj, cand brusc a devenit abrupt. Abrupt ca nici pe jos n-as fi coborat pe acolo. El mi-a explicat cateva chestii si s-a dus jos in trei secunde, lin si curat. Dau si eu sa ma bag dupa el si culmea reusesc, poate nu la fel de lin, dar am primit felicitari. Dragos ne privea din urma si zambea intelegator.

Mai parcurgem asa cateva portiuni, parca mai plate si nu la fel de inguste, mai dam un bustean din drum, mai aruncam niste pietre si imi zic “hai domne ca se poate si nu e nevoie de cine-stie-ce!”. Mai urmeaza o coborare in fata careia stam sa ne gandim (adica eu), aleg o varianta, o abordez si cad. Nu rau, nu ma lovesc deloc, dar o mai abordez o data convins ca nici cu loviturile astea nu e asa grav. Parca a doua oara am reusit, nu mai stiu, am mai incercat o data pe alta parte si aproape ca am trecut deci eram ok, clar!

Dupa o portiune abordabila ajungem la o noua coborare tehnica formata din 2-3 curbe succesive, apoi 1.5 – 2 metri de plat, o alta coborare extrem de abrupta (un mal rupt de apa) care se termina in forestier. O trece omu destul de usor, eu ma dau jos, o parcurg la pas, si imbatat cu succesul anterior, decid ca nu e complicat si ca o fac pe toata din prima, adica pana in forestier). Ajung cumva la portiunea plata, ma pachinez, franez prea mult si ma dau peste cap. Cad pe piept, fara sprijin in maini, fara amortizare, dar si fara sa imi cada bicicleta in cap. Ma ridic, ma pipai, respir mai greu, dar sunt ok, nici o costa rupta, nici macar o julitura. Doar plin de pamant pe hainele proaspat achizitionate cu o zi inainte. Asta e, continuam (evident n-am coborat malul rupt de apa) si intram iar in padure. De acum imi invatasem lectia – pe unde nu ma simteam in stare o luam pe jos, taras-grapis, cu bicla pe langa mine, nu ma mai riscam aiurea. Mi-am mai facut niste ajustari, am lasat saua mai jos, la fel si franele, am mai desumflat putin rotile si am continuat.

Am terminat treseul pana la telegondola, ne-am marit grupul, am urcat iar, si am inceput din noua traseul. Am trecut de portiunile astea si am ajuns la una noua (pe care initial nici nu imi trecuse prin cap s-o abordez). Cum era asta: destul de abrupta (nu foarte), facea legatura intre cele doua laturi ale unui ac de par in coborare (il taia), iar jos se termina in santul de pe marginea drumului. Mi-au explicat baietii – cobori usor, nu franezi sa blochezi rotile si la sant lasi bicicleta sa dea in el, se va contracta furca si te va trece peste el foarte usor. I-am vazut si pe ei cum au trecut si intr-adevar parea natural. Mi-am luat inima in dinti, doar eram la a doua tura, si am inceput. Am coborat usor si la sant am lasat furca sa isi fac treaba. Rezultatul – m-am dat iar peste cap, de data asta pe pietrele din drum si cu bicla cazand peste mine. M-am lovit pe partea stanga, de sus pana jos, la umar, la cot, pe piept, la bazin, la picior, la genunchi si pana jos, pe gamba. Eram tot plin de zgarieturi, unele mai naspa, altele doar cu impact vizual, cert e ca ma durea de muream.

A lucrat furca, mi-au explicat ei, dar e prea scurta. Adica e de 100, in timp ce ei aveau de 200. “Pai bine, dar n-ati vazut asta de la inceput?!”  imi venea sa le zic. “Da-te o tura cu a mea” zice unul “sa vezi cum treci”. Auzi, dupa ce cazusem de ma sparsesem, cand eram speriat si tremuram tot de durere, el voia sa ma mai dau o data. Am crezut ca glumeste! Numai ca nu glumeau si au insistat pana m-am mai dat o data. Si inca o data. Si inca o data si cu bicicleta altuia si asa mi-am dat seama ca echipamentul face diferenta. Adica cu ale lor am trecut de parca era o movilita, nici n-am simtit ditamai santul, am iesit din el de parca nu era acolo. Suspensia spate (care la mine nu e) tine rotile pe sol si flexeaza bicicleta cat sa preia socul. Franele pe disc nu blocheaza rotile la fel de usor/repede ca v-brake, simteam ca am mult mai mult control. Sau poate era din cauza cauciucurilor mai late, mai moi si cu profil special. Ghidonul lor era mai lat (de 72) permitand mult mai mult control al balansului si usurand revenirea in punctul de echilibru. Nu mai zic de dimensiunea si calitatea suspensiei fata, care este vioara intai. Mda, echipamentul a facut diferenta!

Imi dau seama ca daca voi continua cu sportul asta, experienta de sambata nu va fi atat de importanta cat sa merite un post asa lung si ca daca citeste unul care face downhill regulat rade de se caca pe el,  dar ce vreau sa spun este ca echipamentul poate sa insemne mult. Nu se poate folosi un utilaj in alt scop decat cel in care a fost creat, iar daca se foloseste si cineva are succes, este total intamplator si nu se poate fundamenta o teorie pe asta. Protectia este obligatorie. Indiferent cat de rar, cat de sigur sau cat de incet se desfasoara o activitate. Nu e nevoie decat o singura ocazie ca sa regret din tot sufletul lipsa ei, consecintele putand fi foarte grave. Cam astea sunt concluziile, a fost o lectie buna, cu invataminte consistente si fara urmari tragice. A fost distractiv, incitant si didactic. Sper sa mai am parte!