Archive for the viata Category

O fapta buna

Posted in alb-negru, excursie, Fotografii, lectie, viata on 20 June 2011 by florinpanait

Descrierea Asociatiei Pro Vita o gasiti pe blogul lor, scrisa limpede, fara PR sau marketing, insa cursiv si deosebit de coerent. Cred ca e scrisa chiar de Preotul Stefan Valentin, dar nu suna deloc duhovniceste si cele cateva minute de lectura sunt rupte pur si simplu din viata.

Eu am ajuns la ei impreuna cu niste prieteni al caror scop era sa sa duca haine si daruri copiilor, iar pentru mine era un bun prilej de plimbare, fotografiere si o altfel de socializare.  Aveam niste asteptari, dar ce-am simtit acolo si mai ales dupa ce am plecat, nu s-a regasit printre ele. Nu conteaza la ce ma asteptam, dar am fost primiti nu doar cu zambete si bucurie, dar si cu un fel de rabdare pioasa, cu dragoste si nevoie de dragoste, cu curiozitate si poate resemnare.  Nu s-au facut prezentari poate pentru ca majoritatea mai fusesera sau poate pentru ca eram asteptati, dar cred ca de fapt nu a fost nevoie de introducere. Copii au fost foarte deschisi, perioada de tatonare a durat putin si relatiile de prietenie s-au legat usor si sincer. Se vedea in privirea lor ca nu aveau nimic de ascuns, nu se temeau si nu se simteau decat in largul lor, insa fara a fi obraznici sau teritoriali.  Nu cred ca erau fermecati de jucarii sau dulciuri, nu cred ca nerabdarea cu care scotoceau in pungile de hartie sau mandria cu care le carau de colo-colo se baza pe inascutul simt al proprietatii.

Cred ca dorinta de cunoastere era ce ii determina sa caute, se uitau atenti in toate directiile, preocupati sa nu care-cumva sa rateze vreo surpriza sau vreo jucarie, dar nu mi s-a parut ca doreau sa fie a lor, ci doar sa stie despre ce e vorba. Cautau parteneri de joaca cu care isi imparteau jucariile si dulciurile, voiau sa placa, sa fie in centrul atentiei, se uitau insistent in ochii celor mari de parca incercau sa inghete clipa stiind ca jucariile or sa ramana acolo, dar oamenii vor pleca…

De felul meu sunt destul de cinic si nu cred intr-o lume mai buna, nu ma astept in viitor la o viata dreapta, la tratarea in mod egal a tuturor oamenilor sau la protejarea naturii. Le consider fraze de Miss World sau de politician incepator.

Insa faptul ca un om a pus in aplicare o forma de convietuire si intrajutorare, care nu desparte copilul de mama si care ii poate permite oricarei femei sa aleaga inainte de a-si abandona copilul, faptul ca acolo se formeaza nu doar o familie, ci poate o societate si ca aceasta societate nu are la baza ratiuni economice ci sentimente umane, acest fapt ma face sa ma gandesc ca sunt totusi micro gesturi care pot crea macro schimbari…

Restul imaginilor, pe Facebook.

Punct si de la capat. Nikon

Posted in viata on 1 June 2011 by florinpanait

M-am tot foit vizavi de calea de urmat si pana la urma am decis sa trec pe Nikon.

Nu neaparat pt ca body-ul actual (Canon 400D) e vechi (tehnologic) sau pt ca are vreo problema sau pt ca am ajuns la o limitare (desi am ajuns).

Dar am nevoie de niste obiective, in principiu ele nu sunt ieftine si achizita nu e pe termen scurt, de aceea era important de stabilit directia de mers.

Gandul de a trece pe Nikon il am de mult (mai mult de un an) o data din dorinta de a vedea cum e in tabara cealalta si in al doilea rand pentru ca mi se parea ca modul in care arata imaginile Nikon e mai apropiat de mine.

Asadar pe lista scurta am avut body-uri Canon (7D si 600D) si Nikon (D7000 si D5100). Am citit specificatii, mesaje pe forum, am intrebat in stanga si in dreapta si am inteles ca ambele sunt bune, au cam aceleasi proprietati tehnice, in ciuda diferentei de punctaj al senzorului de pe DXO. Ma rog, am fost nevoit sa citesc si despre cum se realizeaza si ce inseamna punctajul respectiv ca sa pot digera diferenta destul de mare…

Decizia a fost in final subiectiva, bazata pe imaginile de pe acest site. Practic se poate compara acelasi cadru luat in aceleasi conditii, dar cu doua camera diferite, ceea ce mi se pare foarte foarte util!

Deci, ca de fapt aici voiam sa ajung, se vinde urmatorul echipament:

Body Canon Rebel xTi (400D) = 700 lei;  luat de la B&H, are vreo 3-4 ani si sub 50,000 de cadre. Nu a avut probleme tehnice, dar evident se vede ca a fost folosit

– Carduri Sandisk CF Extreme III 10 GB (2+4+4) = 200 lei. In principiu ar trebui date o data cu body-ul…

Obiectiv Canon EF-S 17-85mm f/4-5.6 IS USM = 800 lei; mai bun decat un obiectiv de kit, dar cu performante modeste. In stare foarte buna. Dupa cum ii este si pretul

Obiectiv Canon EF 70-200mm f/4.0 L USM = 2000 lei; exceptional obiectiv. Stare foarte buna. Pret de lista = 3000 lei la F64

Obiectiv Tokina 11-16mm f/2.8 = 2000 lei; exceptional si el, desi nu sunt eu un mare fan wide. Pret de lista 3000 lei la F64

Rucsac Tamrac 3385 Aero Speed Pack 85 Dual Access (Rust) = 400 lei. Bun, spatios, usor de folosit. Dar as vrea sa trec pe Kata, daca se poate. Pret de lista 600 lei la F64

Cam astea sunt in mare. Toate au acte, cutii, CD-uri (unde e cazul), huse si alte accesorii.

Imaginile de pe blog sunt facute cu dansul (echipamentul).

Ar fi cam 6100 lei in total. Daca se iau toate o data, se dau body-ul si cardurile cadou, adica pret final = 5200 lei.

Evident sunt incurajate schimburile cu Nikon D7000 sau orice obiective Nikon (preferabil corespondente cu seria L, de la Canon)!

Baile Herculane

Posted in alb-negru, excursie, Fotografii, munte, primavara, viata on 27 May 2011 by florinpanait

Tot cu ocazia de maraton am vizitat si ce a mai ramas din statiune.

Intr-o discutie de-un ceas, un proprietar de pensiune din zona mi-a rezumat asa ultimii 20 de ani: s-a intamplat exact ce se intampla cu o vaca pe care o mulgi fara sa ii dai mancare, fara sa ii pui un acoperis deasupra capului, practic fara sa o ingrijesti. Pana la urma moare…

Acum poate asta era si ideea pentru ca daca vaca nu e a ta iti convine sa primesti un timp lapte fara sa faci nimic, iar cand nu mai ai ce mulge o dai gratis unui tabacar si primesti si tu de-o ciorba… Logic, nu? Ca in bancul cu politistul care invata logica…

Vaca insa face parte dintr-un sistem impreuna cu alte vietuitoare – mici si neinsemnate – care au si ele vieti, familii, vise si care depind de ea… Incepand de la fermierul, care a crescut-o cu sacrificii, dragoste si cu dorinta de a o vedea candva mandra si frumoasa, continuand cu furnizorii lui care se chinuie sa ii ofere cele mai bune furaje, apoi cu infrastructura care s-a dezvoltat pentru si impreuna cu vacuta fermierului si terminand cu vizitatorii, care vin din toata lumea s-o vada cum creste si sa guste o gura de lapte bogat in sulfuri vindecatoare de boli.

a, si ar mai fi un mic amanunt, respectiv cadrul natural care ii gazduieste pe toti intr-o simbioza placuta simturilor si fara de care nimic nu ar fi posibil. Dar pe ea, pe natura aici am gasit-o, ni se pare normal s-o folosim ca si cum ar fi a noastra, sa-i modificam forma sau chiar s-o distrugem daca ne sta in cale. E un dat si deci un neapreciat.

Astfel, scopul de business formeaza de fapt o comunitate cu raporturi sociale ce transced valoarea banului sau bunastarea materiala a cuiva. Ia nastere un sistem complex, un lant trofic sau poate chiar un mic univers, care nu mai apartine unui om si pe care nimeni nu il poate trata doar ca pe o masina de facut bani. Teoretic, pentru ca practic nu doar se poate, dar asta se si intampla, iar ce se vede in Herculane dovedeste acest lucru. Herculane e doar un exemplu, poate nu cel mai de impact din istoria noastra recenta. Baile Tusnad, Felix, Olanesti, statiunile de pe litoral, industria prelucratoare de metal, agricultura, Valea Jiului, Rosia Montana, padurile… practic tot ce-am mostenit de la blamatul Ceausescu si predecesorii lui a fost distrus sau lasat sa moara…

O vorba zice ca pestele de la cap se impute si nu cred ca dezastrul de la Herculane este exclusiv “meritul” diversilor “capitalisti”, care “s-au descurcat” dupa revolutie. Asa cum nu cred ca ne dispar padurile pentru ca le fura hotii sau ca spaga din vama nu poate fi controlata sau ca Dominique Strauss-Kahn a fost arestat pentru viol sau ca americanii lupta pentru pacea in lume.

E tot un lant trofic si la nivel global, o lupta continua pentru resurse naturale, control si dominare, din care unii ies mai invingatori decat altii. Chiar si numai pentru faptul ca nu isi distrug propria natura, ci prefera sa dea niste bani la Romanela pentru cateva mii de tone de lemn sau sa restaureze trei case si doua balti pentru alte tone de aur si tot ies invingatori. Si e normal pana la urma sa fie asa; cine nu prefera sa cheltuie niste bani in loc sa stea cu gunoiul in casa? Intrebarea este ce ne deosebeste pe noi de ei, de noi alegem mizeria, resturile, poluarea sau saracirea? Ce ii determina pe altii sa munceasca cot la cot pentru vaca lor, sa reziste presiunilor globale si sa lupte mai pana la capat decat noi. Cum fac ei sa aiba si paduri si aer curat si industrie si turism si respect pentru ceilalti si atitudine pozitiva si viitor pentru copiii lor?

Singurul raspuns pe care il gasesc este legat de istoria pe care cred ca si-o cunosc, pretuiesc si indragesc. Istoria le da identitate, le spune de unde vin, cine sunt si incotro trebuie sa mearga, de ce trebuie sa respecte legile si de ce sa isi protejeze natura si resursele.

Avem si noi istorie, personalitati, realizari, monumente si cetati. Avem cultura, artisti si creatii cunoscute pe tot mapamondul. Am avut o vatra a satului, obiceiuri si sarbatori. Si chiar si Biserica are partile ei bune. Si cu toate astea pierdem lupta dupa lupta, ne sabotam intre noi si ne vindem corporatiilor pe dolari si masini de lux. Sa fie lacomie? Prostie? Lipsa de viziune? Infantilism intelectual? Sau poate n-am avut jucarii cand am fost mici, cum zicea cineva pe-o banda…

Nu e o poveste cu happy-end, nici macar nu s-a terminat, dar, desigur, o sa fie bine…

Sirnea

Posted in excursie, Fotografii, lectie, munte, Sirnea, toamna, viata on 15 November 2010 by florinpanait

N-am mai postat de mult, desi unele imagini ar fi meritat.

Insa intamplarea de weekend-ul trecut nu pot s-o las nemarcata din mai multe motive. Pentru ca presimt ca voi mai ajunge in aste locuri si vreau sa am o istorie a modului in care vor fi evoluat imaginile. Pentru ca prima iesire foto serioasa s-a desfasurat tot aici. Pentru ca de la oamenii in compania carora am petrecut zilele trecute am invatat foarte multe lucruri deosebit de interesante.

Practic ne-am trezit dimineata devreme, pe la 5, in incercarea de a prinde cat mai mult din dramatismul rasaritului, apoi am beneficiat de o vreme exceptionala pentru aceasta perioada anului.

Nu mai sunt culorile de acum doua saptamani, dar jocul razelor de lumina pe dealurile inconjuratoare inca mai are cu ce sa ne surprinda.

Ziua s-a incheiat cu un apus minunat caruia i-am dedicat o sesiune speciala. Sau el noua?

Le multumesc prietenilor care m-au invitat la acest minunat eveniment, precum si Domnului Dinu Lazar pentru generozitatea cu care imparte cunostintele si pasiunea pentru fotografie.

Galeria completa pe Flickr. Sper sa ne revedem cu totii cat mai curand!

Cautarea de atoli

Posted in chei, excursie, Fotografii, toamna, viata on 16 September 2010 by florinpanait

Dobrogea este un camp plat si nisipos, un ultim obstacol incins si obosior, care te tine departe de mare, de berea rece de pe plaja si de cluburile arhipline. Probabil e strabatut de milioane de oameni in fiecare vara, oameni care, probabil, il considera prea plictisitor pentru a se abate de la fasia de asfalt si care il ocolesc la fel cum ocolesc o carte prafuita fara coperti lucitoare si pe care nu este precizat nicaieri BEST SELLER… Daca insa, din intamplare, din curiozitate sau indiferent de motiv, deschizi cartea prafuita si neinsemnata, ai mari sanse sa intri intr-un mic univers, a carui vraja te cuprinde incet incet, odata cu afundarea in poveste, iar emotiile te incearca in fiecare clipa cand dai pagina descoperind arome care nu ti-ai fi imaginat ca se pot ascunde acolo, intre palidele coperti ingalbenite de timp…

Urcatul in Fagaras l-am asemuit cu lupta cu limitele, cu depasirea obstacolelor sau cu cucerirea unui obiectiv, asa cum viata ne ofera noi si noi incercari si este de fapt o lupta continua cu problemele, cu nevoile dar mai ales cu noi insine.  Insa tura de weekend-ul trecut as compara-o cu latura contemplativa, cu satisfactia care vine de data asta din savurarea lenesa a unui pahar de vin purtand o discutie interesanta in linistea serii, cu descoperirea treptata a minunatului in locuri in care o prima vedere dezvaluie un banal atat de arid, ca nici nu iti poti imagina altceva…

Evident, este vorba de o tura in Dobrogea si evident, am acoperit doar o mica parte, am mers incet si ne-am oprit de multe ori sa admiram atolii, sisturile verzi, copacii pitici cu fructe rosii sau speciile de pasari pe care le-am deosebit dupa creasta. Am intalnit pupeze, ulii, pescarusi, berze si lebede, dar si broaste testoase, iepuri de camp, popandai si desigur, multe soparle.

Asadar importanta turistica a Cheilor Dobrogei (si a intregii zone) consta nu doar in aspectul stancos care contrasteaza puternic cu restul peisajului, dar mai ales in abundenta nealterata a florei si faunei , in originea si vechimea tinutului, in intelegerea modului in care a evoluat si in bucatile de istorie pe care ni le prezinta. Plus oamenii – romani, greci, turci, tatari, diverse comunitati, obiceiuri, culturi, religii, ruine de cetati si asa mai departe. Poate nu intamplator primul oras atestat pe teritoriul Romaniei – Histria – se gaseste in Dobrogea…

Pentru ideea de a petrece un weekend acolo ii multumesc lui Ica Giurgiu pe care l-am intalnit prin intermediul site-ului romania-natura.  Ma documentam in legatura cu o iesire si din link in link am ajuns la acest site care m-a impresionat prin abundenta informatiilor si prin documentarea complexa a traseelor si a obiectivelor naturale. Dupa cateva mailuri am hotarat sa mergem impreuna intr-o tura, asadar ne-am vazut (prima data) sambata dimineata la 5:30 si am purces spre Cheile Dobrogei cu scopul declarat de a vedea si fotografia atolii de pe Valea Visterna.

Atolii sunt mase calcaroase de forma cilindrica, cu diametre variabile de la cativa metri pana la cateva zeci de metri, cu interiorul gol (intre timp s-a umplut cu pamant permitand aparitia vegetatiei) si care au aspect de turn daca sunt la suprafata sau amfiteatru daca sunt ingropati. In plimbarea noastra ne-am bucurat sa intalnim atoli de diverse forme, pe care i-am admirat si fotografiat. Partea fascinanta a lor este reprezentata de modul in care s-au format, adica prin depunerea de sedimente de corali mii de ani la rand, probabil pe vremea cand Dobrogea era fundul marii Thetis si pe Pamant singurul continent era  Pangaea.

Aspectul neted, fluid si moale, forma circulara, ordonata si simetrica a atolilor vor parca sa contrazica vorba “dimensiunea conteaza” si sa arate ca nu trebuie sa fii varf de peste 2000 de metrii ca sa te numeasca localnicii “munte” si nici nu e nevoie de chei abupte cu inaltimi ametitoare pentru a intensifica pulsul vizitatorului ajuns acolo de cele mai multe ori din intamplare.

In zona mai sunt si niste pesteri, destul de cunoscute (cel putin pe internet), evident nesemnalizate si neamenajete pe care nu le-am vizitat pentru ca nu am fost echipat corespunzator.  Ne-am intalnit insa cu o broaca testoasa de uscat, destul de uimita sa ne vada in varful dealului, luptandu-ne din greu cu flora uscata si lipicioasa pe soseste, care ne zgaria pe picioare cu indiferenta. Apropo, daca mergeti pe acolo, sa va luati pantaloni lungi, ajuta mult, sa stiti.

Urmatoarea oprire a fost la cetatea Histria, unde am vizitat muzeul, ne-am plimbat printre ruine si apoi am intins corturile si am innoptat chiar in incinta cetatii, cu acordul oficialitatilor si contra taxei de campare, bineinteles. Obiectivul turistic este deosebit de bine subevaluat, dupa cum remarca Ica. Nu este promovat, nu este semnalizat, iar sloganul natural “cel mai vechi oras atestat de pe actualul teritoriu al Romaniei” este valorificat fix cat sa acopere salariul paznicului, care taie si bilete si eventual mai face si pe ghidul. Nu mai spun ca nu exista nici o pensiune, nici un magazin si nici un restaurant in zona, de parca facem un scop in sine din a tine turistii departe de noi…

Am la serviciu colegi care justifica absenta de la clientul x prin faptul ca acel client nu cumpara nimic. Probabil ca si autoritatile noastre asteapta sa vina turistii intai, si apoi vor investi in locuri precum asta, adica in tot turismul romanesc. Partea buna a fost ca am am baut o bere linistiti la barul din curte (eram singurii doi clienti) dupa care am dormit profund si odihnitor “asigurati” de gardurile inalte si catelandrii locului. Drumul pana la cetate este de fapt o limba ingusta de pamant ce taie in doua o zona mlastinoasa cu trestii inalte printre care se ascund cel putin pasari, daca nu si alte vietuitoare interesante si protejate. Cheile Dobrogei reprezinta de fapt o rezervatie naturala cu suprafata de peste 200 de hectare.

Duminica am mai admirat si alte resturi de atoli, am trecut putin si pe la Cetatea Ulmetum si ajutati de vaile brazdade de chei in loess ne-am imaginat c-am fi scafandrii pe fundul marii acum 200 de milioane de ani.  Ne-am promis ca vom reveni la primavara cand toate campurile vor fi inflorite salbatic de frumos si vom petrece mai mult timp la vanatoare fotografica de culori, contraste si pasteluri.

Cum ziceam, a fost o altfel de tura, plina de surprize, de satisfactii si de multe detalii, cu locuri pe care le vom tine minte si in care vom vrea sa revenim. Domnul Ica este o enciclopedie ambulanta, un partener de nadejde, documentat si cu raspuns la orice intrebare, pasionat de natura si dornic sa descopere locuri noi sau sa le redescopere pe cele stiute deja. E rabdator si calm, nu se grabeste si nu se supara ca pui intrebari (de multe ori copilaresti), nici cand stai zece minute sa prinzi lumina dintre nori si nici cand nu ai chef sa intri intr-o pestera. Ii multumesc pe aceasta cale pentru companie, sfaturi si timpul de calitate petrecut impreuna cu el.

Downhill (neilustrat)

Posted in bicicleta, munte, sport, viata on 6 September 2010 by florinpanait

Miercuri parca era cand m-a intrebat Dragos daca vreau sa merg cu ei la Sinaia sa facem cateva coborari. Normal! am zis. (Precizez ca mai fusesem impreuna , cu telecabina pana la cota 2000 si de acole pe platou si forestiere, pe la Padina, inapoi in Sinaia). Am facut noi un fel de setup cu transportul bicicletei, cu intalnirea acolo (eu am plecat de vineri) si iata-ne sambata dimineata, la telegondola.

Acolo, agitatie marei, multi biciclisti, unii asteptand, altii coborand, altii bibilind ceva pe la utilaj. Insa toti aveau ceva in comun si diferit de mine. Aveu biciclete full suspension si casti full face. Ma rog, am mai vazut eu d-astia mi-am zis. Intre timp am aflat si cum se vor desfasura lucrurile – cu telegondola pana la cota 1400 si de acolo coboram pe niste trasee prin padure. Tipul cu care am urcat mi-a facut o scurta introducere despre cum se abordeaza coborarile, ca nu trebuie sa blochez franele, ca nu trebuie sa ma las in fata si in rest, cum simt. Apoi mi-a povestit cum a inceput el acum multi ani, cu o bicicleta fara suspensii deloc, apoi a trecut la alta si la alta si la alta si a mai cazut si a mai invatat si acum o are pe asta, o Supreme DH, dar bine, mie nu imi trebuie asa ceva, pot sa ma dau si cu altele, important e sa imi placa. Si oricum o sa mergem pe un traseu mai usor, caci si ceilalti sunt incepatori. In timp ce imi povestea, eu il studiam si asa am observat ca era “blindat” cu protectii la glezne, gambe, genunchi, picioare, coate, antebrate si incheieturi si, binenteles, cu casca full face. hmm…

Imi intrase un strop de frica in oase caci constientizam diferenta clara inte noi, atat din punct de vedere al bicicletelor (aeu m o Univega Alpina stock), dar si din cel al echipamentului (eram in pantaloni scurti si tricou, a si casca d-aia standard), insa m-am mai autoimbarbatat cu ideea ca la noi oricum e moda de a cheltui o gramada de bani pe echipament (fie biciclete, fie camere foto, fie masini puternice si asa mai departe) si doar o fractiune din buget pe imbunatatirea performantelor personale (ca se cere efort si asta nu se poate cumpara). Desigur, o sa fie o diferenta, dar eu o sa merg mai incet, o sa fiu mai atent si o sa vedem. Si asa am ajuns sus plin de indoieli, dar hotarat sa nu renunt.

Traseul a inceput destul de brusc, adica am intrat in padure parasind drumul forestier dupa cateva sute de metri. Acolo, o poteca ingusta serpuind printre copaci. Frig, nu ploua, dar era inorat, pamantul nu era alunecacios, dar era bine umezit. Am mers in spatele lui, parca mai prinsesem ceva curaj, cand brusc a devenit abrupt. Abrupt ca nici pe jos n-as fi coborat pe acolo. El mi-a explicat cateva chestii si s-a dus jos in trei secunde, lin si curat. Dau si eu sa ma bag dupa el si culmea reusesc, poate nu la fel de lin, dar am primit felicitari. Dragos ne privea din urma si zambea intelegator.

Mai parcurgem asa cateva portiuni, parca mai plate si nu la fel de inguste, mai dam un bustean din drum, mai aruncam niste pietre si imi zic “hai domne ca se poate si nu e nevoie de cine-stie-ce!”. Mai urmeaza o coborare in fata careia stam sa ne gandim (adica eu), aleg o varianta, o abordez si cad. Nu rau, nu ma lovesc deloc, dar o mai abordez o data convins ca nici cu loviturile astea nu e asa grav. Parca a doua oara am reusit, nu mai stiu, am mai incercat o data pe alta parte si aproape ca am trecut deci eram ok, clar!

Dupa o portiune abordabila ajungem la o noua coborare tehnica formata din 2-3 curbe succesive, apoi 1.5 – 2 metri de plat, o alta coborare extrem de abrupta (un mal rupt de apa) care se termina in forestier. O trece omu destul de usor, eu ma dau jos, o parcurg la pas, si imbatat cu succesul anterior, decid ca nu e complicat si ca o fac pe toata din prima, adica pana in forestier). Ajung cumva la portiunea plata, ma pachinez, franez prea mult si ma dau peste cap. Cad pe piept, fara sprijin in maini, fara amortizare, dar si fara sa imi cada bicicleta in cap. Ma ridic, ma pipai, respir mai greu, dar sunt ok, nici o costa rupta, nici macar o julitura. Doar plin de pamant pe hainele proaspat achizitionate cu o zi inainte. Asta e, continuam (evident n-am coborat malul rupt de apa) si intram iar in padure. De acum imi invatasem lectia – pe unde nu ma simteam in stare o luam pe jos, taras-grapis, cu bicla pe langa mine, nu ma mai riscam aiurea. Mi-am mai facut niste ajustari, am lasat saua mai jos, la fel si franele, am mai desumflat putin rotile si am continuat.

Am terminat treseul pana la telegondola, ne-am marit grupul, am urcat iar, si am inceput din noua traseul. Am trecut de portiunile astea si am ajuns la una noua (pe care initial nici nu imi trecuse prin cap s-o abordez). Cum era asta: destul de abrupta (nu foarte), facea legatura intre cele doua laturi ale unui ac de par in coborare (il taia), iar jos se termina in santul de pe marginea drumului. Mi-au explicat baietii – cobori usor, nu franezi sa blochezi rotile si la sant lasi bicicleta sa dea in el, se va contracta furca si te va trece peste el foarte usor. I-am vazut si pe ei cum au trecut si intr-adevar parea natural. Mi-am luat inima in dinti, doar eram la a doua tura, si am inceput. Am coborat usor si la sant am lasat furca sa isi fac treaba. Rezultatul – m-am dat iar peste cap, de data asta pe pietrele din drum si cu bicla cazand peste mine. M-am lovit pe partea stanga, de sus pana jos, la umar, la cot, pe piept, la bazin, la picior, la genunchi si pana jos, pe gamba. Eram tot plin de zgarieturi, unele mai naspa, altele doar cu impact vizual, cert e ca ma durea de muream.

A lucrat furca, mi-au explicat ei, dar e prea scurta. Adica e de 100, in timp ce ei aveau de 200. “Pai bine, dar n-ati vazut asta de la inceput?!”  imi venea sa le zic. “Da-te o tura cu a mea” zice unul “sa vezi cum treci”. Auzi, dupa ce cazusem de ma sparsesem, cand eram speriat si tremuram tot de durere, el voia sa ma mai dau o data. Am crezut ca glumeste! Numai ca nu glumeau si au insistat pana m-am mai dat o data. Si inca o data. Si inca o data si cu bicicleta altuia si asa mi-am dat seama ca echipamentul face diferenta. Adica cu ale lor am trecut de parca era o movilita, nici n-am simtit ditamai santul, am iesit din el de parca nu era acolo. Suspensia spate (care la mine nu e) tine rotile pe sol si flexeaza bicicleta cat sa preia socul. Franele pe disc nu blocheaza rotile la fel de usor/repede ca v-brake, simteam ca am mult mai mult control. Sau poate era din cauza cauciucurilor mai late, mai moi si cu profil special. Ghidonul lor era mai lat (de 72) permitand mult mai mult control al balansului si usurand revenirea in punctul de echilibru. Nu mai zic de dimensiunea si calitatea suspensiei fata, care este vioara intai. Mda, echipamentul a facut diferenta!

Imi dau seama ca daca voi continua cu sportul asta, experienta de sambata nu va fi atat de importanta cat sa merite un post asa lung si ca daca citeste unul care face downhill regulat rade de se caca pe el,  dar ce vreau sa spun este ca echipamentul poate sa insemne mult. Nu se poate folosi un utilaj in alt scop decat cel in care a fost creat, iar daca se foloseste si cineva are succes, este total intamplator si nu se poate fundamenta o teorie pe asta. Protectia este obligatorie. Indiferent cat de rar, cat de sigur sau cat de incet se desfasoara o activitate. Nu e nevoie decat o singura ocazie ca sa regret din tot sufletul lipsa ei, consecintele putand fi foarte grave. Cam astea sunt concluziile, a fost o lectie buna, cu invataminte consistente si fara urmari tragice. A fost distractiv, incitant si didactic. Sper sa mai am parte!

Calare pe melc

Posted in excursie, viata on 30 August 2010 by florinpanait

Daca ieri scriam despre o plimbare ampla pe jos, azi va prezint un prieten care face o calatorie cu motorul prin Europa. E mult mai avansat, a plecat pe la jumatatea lunii iulie prin Ucraina, Rusia, Norvegia, Finlanda, iar acum e in Germania (cred).

Blogul lui este extrem de interesant si expresiv, informatiile abunda, povestea curge captivant, merita sa cititi de la inceput (eu am citit azi toate posturile cap-coada)  si pana va incheia calatoria. Nu vreau sa stric nimic din farmecul grozav al povestii lui, va prezint doar cateva citate:

[in vama cu Moldova] […] am aflat astfel ca Romania e plina de diplomati, daca doar intr-o ora au trecut cinci. Da, la noi e o diplomatie generalizata […]

[…] La ucrainieni, in vama. Masini putine [….] intr-o romana cristalina: “Aveti ceva pentru noi?”. is din Romania si stiu cand mi se cere o spaga. Ma duc la motor, iau 10 parai, ii strecor in causul palmei, ii dau si primesc (ne)obisnuita urare de “Drum bun!”, tot in romana.

[…] Odessa e frumos, acolo unde e frumos, si urat in rest. Magazine multe, bulevarde spatioase […] Dar nu despre oras vreau sa vorbesc, ci despre femei. Femeile sunt cum era aurul descris plastic in “Ardealul”: prin praful drumurilor […]

[…] Langa mine, se opreste un motociclist […] Imi arata cu mana o casa […] Ma duc cu el […] masa e plina […] vede vanataia de pe mine, se intoarce cu iod […] Da, exista un Dumnezeu al calaretului singuratic. Daca betivii il au pe-al lor, si eu il am pe-al meu.

[o localnica] imi spune ca Moscova s-a schimbat, s-a modernizat si si-a pierdut stralucirea de alta data. Daca vreau sa vad Rusia profunda, sa ma duc intr-o localitate la 100 de kilometri de Moscova, unde voi vedea “Rusia Antica” [….]

[…] In Norvegia, aproape totul se face cu curent electric. Caldura in casa, gatitul, apa calda. O casa are nevoie doar de apa rece, curent electric si o fosa septica. Curentul electric e foarte ieftin aici si aflu ca au centrale pe mare, care convertesc energia valurilor in curent electric. Totul foarte ecologic si “verde”. Desi Norvegia are tone de gaz, nu-l vad folosit pe nicaieri […]

Si apropo de peste, norvegienii au boala pe nemti. In afara de faptul ca au casapit totul in urma lor cand s-au retras din Norvegia pe vremea aluia slab ca Stan si cu mustata de Bran, vin o gramada de turisti in rulote asezonate cu lazi frigorifice, pescuiesc ca spartii, le umplu si pleaca inapoi in tara, unde… vand pestele si scot o gramada de bani, fara a da un eurocent statului norvegian. Ia te uita ce face neamtul pe care noi il tot laudam prin tara! Fura si el ca tot omul, de unde se vede ca hotia n-are tara! Sa nu mai aud expresia “neamtul e neamt”, mult mai corect e “neamtul e si el roman”.

Sursa: blogul lui Orlando