Foto-tur in Retezat – o experienta deosebit de interesanta

Nu pot sa trec la subiect fara o mica introducere cu cateva detalii irelevante, dar la amintirea carora ma cuprinde un zambet ce se intinde pana spre  urechi.

Cum ziceam cateva posturi mai devreme, la Fotogenica l-am cunoscut pe Mihai Moiceanu si practic tot atunci am hotarat ca o sa particip la foto turul dansului din Retezat (21-26 iunie), deci despre asta este vorba (nu inca, dar in principiu…).

Primul detaliu este reprezentat de constientizarea pierderii portofelului la 10 minute pana in iesirea din Bucuresti. Dupa alte 5-10 minute de gandire si razgandire m-am intors acasa, am luat niste cash (bine ca aveam!), mi-am facut copii dupa acte si am plecat. Dupa ce am iesit din Bucuresti mi-am anulat toate cardurile (mai putin cel de salariu care era gol) si m-am pomenit cu o senzatie inexplicabila de libertate. N-aveam decat banii de la mine, nu aveam acte si peste cateva ore urma sa nu mai am nici semnal la telefon pentru 5 zile.

Detaliul nr doi:  motorul diesel de 2.2 produs de Mitsubishi (masina mea – cu motor de 2.2 produs de PSA – era in service si cea de schimb avea motorul asta de care zic).  Este pur si simplu din alta categorie. Cuplu mai mult decat iti trebuie, consum mai mic decat de astepti, suierat de turbo de mers la suflet si silentiozitate de bun simt. As zice ca are un nr prim de clase –  nu stiu daca 3 sau 5 – peste cel PSA. Dar are si un mare dezavantaj:  nu se vinde cu cutie automata…

Dealiul nr trei: Tirgu Jiu si ale lui sensuri giratorii dupa semafoare. Adica stai la stop (ca e rosu), astepti un timp, se face verde si pleci, nu? Da, dar peste trei metri te opresti ca urmeaza sens giratoriu si vin masini din stanga pt ca li se pune si lor verde in acelasi timp (logic, nu?) si trebuie sa le dai prioritate. Mie mi se pare aproape de culmea cretinitatii, dar cica ar mai fi si in alte orase desi n-am intalnit…

Detaliul nr patru: Defileul Jiului, o dragoste mai veche si drumul spre Hateg, o dragoste mai noua. Masina sta binisor pe curbe, se vede ca nu-i convine, dar suporta docila balansul si transferul de mase. Traficul destul de lejer ma facea sa apas pedala din ce in ce mai tare, Ducu Berti canta in gura mare cu geamurile deschise, doar ESP-ul se mai cerea dezactivat, ceea ce am si facut. Asa am ajuns la o medie de 78 km/h pe defileu, nu rau pt un SUV de aproape doua tone, cu jante de 15 si fara valente sportive, dar si cu rezervorul gol golul la Petrosani…

De la Petosani spre Hateg e un drum care da un alt sens conceptului de condus. Am dansat practic cu masina pe muzica lui Florin Chilian si a lui Frank Sinatra (este singura forma de dans pe care o agreez).  Ea avea rezervorul plin, eu mancasem un sandvis, zbuciumarile de pe defileu erau de domeniul trecutului, iar cand a inceput Angela Similea sa ne cante Un albastru infinit parca ne venea sa ne luam zborul spre norii asezati cu mana pe fundalul de safir. Apropo, cerul din Bucuresti e un val pe ochii locuitorilor sai. Sa nu credeti ca asa arata el in mod normal…

O intrebare pe care de atunci inca o regasesc prin ganduri: sigur norii nu sunt pusi pe cer in primul rand din considerente estetice? Pentru ca aratau intr-un asa fel incat nu puteam sa accept ca ei de fapt au alt rol si asta este doar o consecinta care s-a nimerit sa fie…

Ma rog… Am ajuns in scurt timp la barajul Gura Apelor, ne-am grupat, am ajuns si la Poiana Pelegii, am intins si corturile si l-am ascultat in sfarsit pe Dl Moiceanu despre ce urma sa facem maine si zilele urmatoare. Dar asta in alt post…

O fapta buna

Descrierea Asociatiei Pro Vita o gasiti pe blogul lor, scrisa limpede, fara PR sau marketing, insa cursiv si deosebit de coerent. Cred ca e scrisa chiar de Preotul Stefan Valentin, dar nu suna deloc duhovniceste si cele cateva minute de lectura sunt rupte pur si simplu din viata.

Eu am ajuns la ei impreuna cu niste prieteni al caror scop era sa sa duca haine si daruri copiilor, iar pentru mine era un bun prilej de plimbare, fotografiere si o altfel de socializare.  Aveam niste asteptari, dar ce-am simtit acolo si mai ales dupa ce am plecat, nu s-a regasit printre ele. Nu conteaza la ce ma asteptam, dar am fost primiti nu doar cu zambete si bucurie, dar si cu un fel de rabdare pioasa, cu dragoste si nevoie de dragoste, cu curiozitate si poate resemnare.  Nu s-au facut prezentari poate pentru ca majoritatea mai fusesera sau poate pentru ca eram asteptati, dar cred ca de fapt nu a fost nevoie de introducere. Copii au fost foarte deschisi, perioada de tatonare a durat putin si relatiile de prietenie s-au legat usor si sincer. Se vedea in privirea lor ca nu aveau nimic de ascuns, nu se temeau si nu se simteau decat in largul lor, insa fara a fi obraznici sau teritoriali.  Nu cred ca erau fermecati de jucarii sau dulciuri, nu cred ca nerabdarea cu care scotoceau in pungile de hartie sau mandria cu care le carau de colo-colo se baza pe inascutul simt al proprietatii.

Cred ca dorinta de cunoastere era ce ii determina sa caute, se uitau atenti in toate directiile, preocupati sa nu care-cumva sa rateze vreo surpriza sau vreo jucarie, dar nu mi s-a parut ca doreau sa fie a lor, ci doar sa stie despre ce e vorba. Cautau parteneri de joaca cu care isi imparteau jucariile si dulciurile, voiau sa placa, sa fie in centrul atentiei, se uitau insistent in ochii celor mari de parca incercau sa inghete clipa stiind ca jucariile or sa ramana acolo, dar oamenii vor pleca…

De felul meu sunt destul de cinic si nu cred intr-o lume mai buna, nu ma astept in viitor la o viata dreapta, la tratarea in mod egal a tuturor oamenilor sau la protejarea naturii. Le consider fraze de Miss World sau de politician incepator.

Insa faptul ca un om a pus in aplicare o forma de convietuire si intrajutorare, care nu desparte copilul de mama si care ii poate permite oricarei femei sa aleaga inainte de a-si abandona copilul, faptul ca acolo se formeaza nu doar o familie, ci poate o societate si ca aceasta societate nu are la baza ratiuni economice ci sentimente umane, acest fapt ma face sa ma gandesc ca sunt totusi micro gesturi care pot crea macro schimbari…

Restul imaginilor, pe Facebook.

Femei pe Matasari

O actiune interesanta despre care am citit aici dupa ce am auzit la radio. Programul s-a desfasurat in mare parte conform agendei, luminile dadeau un aer de festival in timp ce muzica Mariei Radu inchidea circuitul electrizant.

Am asistat la un soi de prezentare de moda inceputa de staruri de televiziune si incheiata de tinere sperante ale modei romanesti, dar si de talente neconfirmate (inca).

A fost un prilej bun  sa ma joc cu noul D7000 in combinatie cu extraordinarul 35mm de 1.8. Mi-a placut ce-a iesit si o sa revin probabil si cu imagini de-a 2-a zi.

Galeria pe facebook.

Galerie ziua 2, tot pe facebook.